Ție cine ți-a suflat în panze? Dar tu, în pânzele cui sufli?

Stau in anticamera clubului de muzica unde fiica mea studiaza. Dintr-una din clase razbat prin usa incurajarile emfatice ale profesorului de pian pentru una dintre fetitele de circa 7 ani care studiaza pianul:

„Doamneloooor si domnilooooor, urmeaza marea pianista X care va interpreta magistral pentru dumneavoastraaa doua melodii extraodinareeee: „Ceata lui Pitigoiiii” si „Raaaaatustele meleeeee”.

Urmau apoi cateva acorduri stangace dupa care ciclul se relua cu aceeasi energie si emfaza la fiecare 2-3 minute timp de mai bine de un sfert de ora.

Stau si meditez. Profesorul e muzica isi ia in serios rolul de cladire a visului unui copil. Fireste, cu metode potrivite varstei. Dar nu ma pot opri sa nu ma gandesc ca, pe masura ce crestem, astfel de gesturi sunt tot mai rare:

Cand si cine a fost ultimul profesor care te-a incurajat si respectat pentru ceea ce tu vei putea candva sa ajungi (un mare specialist sau medic devotat trup si suflet cauzei sale si pacientilor lui)?

Iar daca esti universitar, cand ai incurajat ultima oara un student sau rezident vazand in el persoana mareata pe care tocmai ai marele privilegiu sa o dezvolti? (Valabil si pentru studente/ rezidente?)

Si daca ai facut-o, ai facut-o cu toti? Sau doar cu unii? De ce?

Oamenii ajung sa ingrijeasca si semintele pe care noi, cei din jur, le cultivam cu dragoste in sufletele lor.

Partajează pe WhatsApp

Lasă un comentariu