Am vorbit deunăzi cu un student la medicină despre practica de vara trecută. A fost plecat peste mări și ţări, iar acum avea să-mi spună întreaga poveste.
Impresii personale. A fost implicat din primul minut. A făcut suturi, deși nu mai făcuse vreodată: i-au arătat, apoi l-au lăsat să facă, fiind doar supervizat.
Nu i-au făcut o favoare pentru că venea de la mii de kilometri distanţă, ci pentru că acolo studenţii trebuie să facă de toate. A pus sonde, deși nu mai pusese vreodată. A văzut lucruri care pe aici se văd mai rar sau deloc: febra Dengue și o mulţime de plăgi înjunghiate sau împușcate; Mexic, deh…
A fost întrebat adeseori ce crede despre un caz. Nu i se spunea mură-n-gură în ideea de a-și forma o schiţă de raţionament clinic, la care ulterior să adere informaţia din anii mai mari. Au insistat să fie prezent la fiecare caz mai interesant.
A ales să meargă la departamentul medicină de urgenţă, însă a navigat cu ușurinţă și în alte departamente. A rugat să asiste pentru o oră la o naștere în secţia de obstetrică-ginecologie și a sfârșit în a-și petrece acolo întreaga zi, pentru că personalul era drăguţ și generos în a-și împărtăși cunoașterea.
Studenţii de anul VI erau foarte competenţi. Aveau grijă de mai tot ce era de făcut și aveau pacienţi de care erau responsabili.
Ei fuseseră implicaţi încă din anii mai mici să lucreze la nivelul maxim de competenţă. La fiecare trei zile făceau gărzi de 24 de ore.
Rezidenţii își băgau nasul doar atunci când erau cazuri mai complicate. Erau generoși, nu aveau nimic de câștigat de pe urma atitudinii lor încurajatoare faţă de un student smerit din Europa de Est.
Atmosfera era de colegialitate atât în spital, cât și la petreceri. Erau mai întâi oameni, iar abia apoi profesioniști, echipa era unită. Cei mai puţin experimentaţi aveau prioritate în a face anumite manevre, pentru că trebuiau sa înveţe.
România–Mexic, 0–1. Au impresionat și au marcat convingeri puternice în sufletul unui student de an mic din România.
Același student mi-a spus că se simte cumva jenat de faptul că universităţile noastre nu răspund cu aceeași monedă studenţilor străini care ne vizitează. Aceștia nu sunt implicaţi, sunt parcă o povară în plus pentru cei care ar trebui să-i îndrume.
Nu rareori se întâmplă ca îndrumătorii să nu poată comunica fluent într-o limbă străină. Dacă studenţii vizitatori ar vrea să meargă și pe alte secţii, li se dă cu birocraţia în cap.
Noi pierdem șansa de a înscrie măcar la capitolul umanitate, în contextul multor nevoi în care sistemul de sănătate și educaţia medicală din România se zbat.
De aceea spun că România–Mexic, 0–2 (autogol!). Mă întreb dacă educaţia medicală din România întreţine focul în studenţii săi sau mai degrabă ajung să-l stingă stagiu după stagiu.
Dacă există vreo șansă să ucidem din fașă mentalitatea de căprar: am suferit și mi-a fost greu pe când eram ca tine, acum e rândul tău…
Nicolae-Iordache IORDACHE este deopotrivă consultant, trainer și coach, vorbitor și autor. Absolvent al Facultății de Medicină din cadrul UMF “Carol Davila” din București în 1995, și-a completat studiile cu un program MBA oferit de Case Western Reserve University, Cleveland, Ohio, SUA & CEU Budapesta, absolvit în 2002. Nu a practicat medicina niciodată, însă pe întregul parcurs al carierei a fost foarte aproape de medici. Și-a început activitatea profesională la Service Civil International – România -, însă cea mai mare parte a carierei și-a desfășurat-o în diferite funcțiuni de management domestice și internaționale a două companii farmaceutice – Richter Gedeon și Novartis. A publicat cărțile Cine ești tu, doctore?, primul ghid românesc pentru construcția brandului de doctor publicat în 2013 împreună cu Olivian Breda, si RePrezintă!-De ce și cum să îmbrățișezi discursul schimbării în sănătate. Pe lângă acestea, el mai îngrijește și blogul www.cetd.ro, dedicat educației non-curriculare pentru medici.