Lanțul umilințelor de neînțeles

Dacă o scuză este urmată de motivare sau justificări înseamnă că aceeași greșeală pentru care se cer scuze va fi comisă din nou! Amit Kalantri

    Nu ai voie să vorbești pentru că n-ai mâncat ca noi salam cu soia.
    Nu ai voie să vorbești pentru că ești prea mic.
    Nu ai voie să vorbești pentru că tu nu ai făcut medicina. Nu ai voie să vorbești pentru că, deși ai făcut medicina, nu ai practicat măcar o zi. Sau o lună, sau un an, sau zece. Nu ai voie să vorbești pentru că specialitatea ta nu e ca a mea. Nu ai voie să vorbești pentru că nu ești UMF-ist. Nu ai voie să vorbești pentru că nu ești Profesor, sau Dumnezeu. Ești îndreptățit cu dreptul sfânt de a tăcea. Taci și înghite!
    Ai suferit nevinovat într-un incendiu. Ai suferit nevinovat într-un spital, mânat de multă dorință, dar mult prea puțină putință: echipamente lipsă, proceduri lipsă, materiale lipsă, știința comunicării lipsă… Doar germeni rezistenți, printr-o fatidică soartă, din belșug: pe piele, în sânge, nu însă și în evidențele spitalului. Ai văzut și o altă medicină, într-o altă limbă, cu altfel de oameni și altfel de reguli. Care au urmat, ce-i drept, faptului că ai fost ajutată să mai ai puls. Ai suferit. Mai suferi încă. Te-ar ajuta să îți împărtășești suferința. Crezi că poate adevărul i-ar putea ajuta cumva, cândva, și pe alți nefericiți și nevinovați ce ți-ar putea împărtăși chinurile. Dar mai bine taci și înghite.

    Ssst, nu deranjați eroii! Pe cei care au făcut tot ce era (românește) posibil. Ceea ce este, nu-i așa, meritoriu. Asta până când încerci să afli ce era mai bine de făcut. Și apoi să faci ceva în direcția asta. Aaah, scuze, nimeni nu a analizat concret nimic și nu există nicio garanție că la o repetare a incidentului lucrurile se vor face mai bine. Concret. Dacă ne uităm înapoi, totul a fost perfect. Pentru că nimeni nu a plătit cu nimic pentru niciunul dintre neajunsurile concrete și punctuale ale sistemului nostru depășit de situație. Dacă industria aviatică ar fi avut în decursul istoriei sale aceeași atitudine față de eroare, am fi auzit de avioane prăbușite în fiecare zi – probabil goale, pentru că nimeni nu s-ar mai fi suit în ele.

   Iată exemplul unui om care, conform principiilor omertei medicale mioritice, ar fi trebuit să tacă, pentru că, nu-i așa, el nu este medic: Martin Bromiley, pilot și trainer în greșeli provocate de eroarea umană în aviație. Cu mai bine de zece ani în urmă, soția lui a murit în urma unei operații de rutină. Motivul? Echipa de medici nu a reușit să o intubeze și, prea preocupată cu asta, a uitat că a trecut timpul critic dincolo de care creierul ei avea să sufere modificări ireversibile*. Bromiley nu s-a împăcat cu povestea specialiștilor. Nu a căutat pedepse pentru vinovați, a căutat în schimb să scadă probabilitatea ca un eveniment similar să se repete oriunde în lume. Multe vieți au fost salvate ca o consecință a eforturilor lui. A creat Clinical Human Factors Group, punând bazele culturii de a explora și învăța cât mai mult din astfel de erori.
    Ce anume am fi putut învăța dacă doream să fim mai buni în urma acestei tragedii? Enorm!
    Care este numărul de mari arși pe care noi ne putem permite să îi tratăm la cele mai înalte standarde în țară, și unde se întâmplă asta?
    Care sunt situațiile în care facem apel la ajutor extern pentru că asta e procedura și nu pentru că ar fi vreo moarte a mândriei (de partid și de stat)?
    Care sunt germenii rezistenți la antibiotice din spitalele românești și cum scăpăm de ei?
    Când și cum putem implica societatea civilă pentru a ajuta la salvarea multor vieți în astfel de situații limită?
     Unde s-a intervenit eficace și unde nu? Ce învățăm din toate astea?
    Ce a făcut bine o echipă și ce ar putea învăța ceilalți de la ei?
    Însă noi încurajăm tăcerea. Pe bază de diplomă. Nu poți spune nici măcar dacă cineva ți-a vorbit frumos sau urât pentru că nu ești cel puțin la fel de competent în profesia celuilalt.
    Propun să nu-l confundăm pe cel din citatul „singurul om care nu face greșeli este acela care nu face niciodată nimic” (Theodore Roosevelt) cu cel care repetă mereu aceleași greșeli. Nu știu cum să-l numesc… ajutați-mă!

*Povestea pe scurt și video:
https://lifeinthefastlane.com/lessons-bromiley-case/

Articol publicat in Viata medicala din 3.11.2017.

Nicolae-Iordache Iordache (369 Posts)

Nicolae-Iordache IORDACHE este deopotrivă consultant, trainer și coach, vorbitor și autor. Absolvent al Facultății de Medicină din cadrul UMF “Carol Davila” din București în 1995, și-a completat studiile cu un program MBA oferit de Case Western Reserve University, Cleveland, Ohio, SUA & CEU Budapesta, absolvit în 2002. Nu a practicat medicina niciodată, însă pe întregul parcurs al carierei a fost foarte aproape de medici. Și-a început activitatea profesională la Service Civil International – România -, însă cea mai mare parte a carierei și-a desfășurat-o în diferite funcțiuni de management domestice și internaționale a două companii farmaceutice – Richter Gedeon și Novartis. A publicat cărțile Cine ești tu, doctore?, primul ghid românesc pentru construcția brandului de doctor publicat în 2013 împreună cu Olivian Breda, si RePrezintă!-De ce și cum să îmbrățișezi discursul schimbării în sănătate. Pe lângă acestea, el mai îngrijește și blogul www.cetd.ro, dedicat educației non-curriculare pentru medici.


Trimite comentariu