Am citit deunăzi o știre despre cum, în Irlanda, Serviciul de sănătate (Health Service) a interzis personalului medical să se adreseze pacienților la modul impersonal, cum ar fi la noi: Mamaie, Tataie, Drăguțele, Tinere, Iubire, Frumușica sau alte apelative pe cât de ingenioase pe atât de generice. De asemenea, sunt interzise referiri la pacienți după numărul patului, boala sau partea afectată a corpului. Adică un fel de: „Cum stă cu hemograma genunchiul de la 5?”. Hai să vedem cum s-ar traduce asta pe aici prin spațiul mioritic.
Luna viitoare voi împlini jumătate de secol de făcut umbră acestei planete. În zece ani, nu este exclus să fiu „client” de nădejde prin spitalele patriei. Și da, mă îngrozește gândul că un student, un rezident sau o tânără asistentă cu ceva mai mult zel o să-mi spună: „Hai, tataie, să-ți fac injecția!”. Ceea ce este oricum minor comparativ cu groaza de a nu mai avea puls la acea dată. Oricum, fiecare se îngrozește de ce vrea el. Mă întreb cum aș fi denumit în mod codificat: Parkinsonianul, Alzheimerul, Durerea lombară, Reumaticul, Genunchiul? Sunt încă blând. Sper că nu Limfomul, Capul de pancreas, IMA-ul sau AVC-ul. Deși, poate că, ajuns în spital, ar putea fi șansa mea. Devine complicat…
Da, este aiurea să te adresezi cu mamaie și tataie. Și cu multe apelative impersonale. Dar există și cealaltă față. Îmi amintesc cum bunica mea, decedată de câțiva ani, a fost internată prin 1997 la Institutul Ana Aslan. Avea 76 de ani la acea vreme. Era mândră de felul în care doctorița care se ocupa de ea îi spunea Mamaie. Poate că, departe de casă și între străini, acest apelativ avea pentru ea semnificația de familiar. În cele din urmă, era o mândră mamaie și poate că acest apelativ îi era drag sufletului ei. Este adevărat că mai era ceva. Medicul reușise să stabilească o relație de familiar cu ea. Orice altă comunicare dincolo de apelativ era extrem de personală. Îi demonstrase zi de zi că găsește o mică bucurie în a sta de vorbă cu ea și a se înfrupta cumva din înțelepciunea ei rurală. Poate că unui copil i-ar plăcea să-i spui Isteţule, Voinicule sau poate Frumosule. Poate că nu-i păcat și poate chiar ajută.
Devine din ce în ce mai evident că, societatea actuală are o tendință de a reglementa tot mai mult, adeseori chiar bunul-simț. Au englezii o vorbă, cam greu de tradus: The problem with common sense is that is not that common. La fel ca în medicină, există victime; decizia se bazează pe unde ne situăm cu majoritatea și care este deviația standard. Cât de mult mai căutăm bunul-simț în rutinile noastre zilnice?
Articol publicat în Viața Medicală din 7 decembrie 2018.
Partajează pe WhatsApp
Nicolae-Iordache IORDACHE este deopotrivă consultant, trainer și coach, vorbitor și autor. Absolvent al Facultății de Medicină din cadrul UMF “Carol Davila” din București în 1995, și-a completat studiile cu un program MBA oferit de Case Western Reserve University, Cleveland, Ohio, SUA & CEU Budapesta, absolvit în 2002. Nu a practicat medicina niciodată, însă pe întregul parcurs al carierei a fost foarte aproape de medici. Și-a început activitatea profesională la Service Civil International – România -, însă cea mai mare parte a carierei și-a desfășurat-o în diferite funcțiuni de management domestice și internaționale a două companii farmaceutice – Richter Gedeon și Novartis. A publicat cărțile Cine ești tu, doctore?, primul ghid românesc pentru construcția brandului de doctor publicat în 2013 împreună cu Olivian Breda, si RePrezintă!-De ce și cum să îmbrățișezi discursul schimbării în sănătate. Pe lângă acestea, el mai îngrijește și blogul www.cetd.ro, dedicat educației non-curriculare pentru medici.