Între siguranță de sine și încredere: ce alegem să comunicăm?

Am luat parte recent la un congres al unei societăți medicale din România. Mi-am petrecut o bună parte din timp cu unul dintre îndrumătorii viitorilor specialiști în disciplina respectivă și cu o parte din discipolii săi, acum medici specialiști sau primari în diferite locuri din țară. Unul dintre subiectele care au apărut în mod repetitiv în discuție a fost acela al încrederii care trebuie transmisă pacientului, mai ales în condițiile în care medicul însuși, aflat la începutul carierei, nu are suficientă siguranță în diagnostic și în calea de urmat. Medicii mai tineri își aminteau de momentele în care nu mai aveau plasa de siguranță a unui expert disponibil și binevoitor aflat la un cabinet distanță.
Aici sunt câteva discuții de făcut. Să luam mai întâi în calcul perspectiva medicului prin spectrul siguranței în diagnostic și al tratamentului de urmat. De când medicina nu mai este știință exactă (și nu-mi amintesc să fi fost vreodată), este o ușoară aroganță să pretinzi că ai 100% dreptate în privința diagnosticului și tratamentului. Desigur, există nuanțe, într-un fel discutăm despre orjelet și în altul despre o boală autoimună. Sunt situații în care poți avea suficientă încredere că ai găsit răspunsul, așa cum sunt situații în care un anume nivel de nesiguranță poate avea conotații pozitive: nu vei fi oprit căutarea și învățarea, vei fi mai vigilent în urmărirea evoluției, vei avea posibilitatea de a reveni asupra deciziei mai ușor și poate că mai la timp. În funcție de experiența personală și de stima de sine, orice medic se va afla undeva pe continuumul încrederiiîn propria judecată și propriile acțiuni, începând de la o nesiguranță totală la o extremă, până la o încredere exagerată („eu nu pot greși niciodată, deci nici acum nu greșesc”) la cealaltă. Extremele sunt toxice, atât pentru medic, cât și pentru pacient. În rest, în funcție de variabile ca experiența medicului și dificultatea cazului, medicii se pot situa oriunde în acest continuum și nu cred că ar trebui să fie asta o problema pentru nimeni. În cele din urmă, în multe specialități, diagnosticul, tratamentul de urmat și prognosticul se găsesc mai degrabă la încrucișarea unor valori cu relevanță statistică. Este destul de greu și de nedrept (uneori și neetic) să fii atât de sigur pe tine, cu atât mai mult atunci când este pielea altcuiva în joc.
Dacă privim și din perspectiva pacientului, nu sunt atât de convins că pacienții își doresc întotdeauna ca medicii să aibă o siguranță de 100% în tot ceea ce fac. Nu mă refer aici la chirurgii care sunt deja cu plaga operatorie deschisă. Gândiți-vă la un diagnostic grav, greu de comunicat și de primit de pacient. Măcar în astfel de situații, pacientul și-ar dori ca medicul care îl consultă să se înșele fie în privința diagnosticului, fie în cea a prognosticului. Nu am inclus tratamentul, pentru că nimeni nu își imaginează un tratament prost ales pentru un diagnostic prost pus, dar cu rezultate excepționale. Sunt pacienți care preferă o abordare de tip paternalist și pentru care nesiguranța medicului poate fi un motiv de îngrijorare, tradus adesea prin căutarea unei a n-a opinii până vor găsi pe cineva care să inspire siguranță, sau prin lipsa de aderență la tratament în cazul unor diagnostice mai puțin grave și cu iminență de eveniment neplăcut mai mică. La fel, sunt și pacienți care apreciază mai degrabă o abordare cu pași mai mici sau îndoiala la fel cum apreciază căutarea și soluția bine cumpănită.
Atunci când îți intră pacientul pe ușă, exceptând situațiile în care îl ai în urmărire de mult timp, nu ai de unde să știi nici de ce suferă, nici cât de sigur poți fi pe diagnosticul și tratamentul pe care îl vei recomanda și nici dacă el preferă ca tu să fii foarte sigur de ceea ce îi spui că suferă și că are de făcut în continuare. Se prea poate ca preocuparea ta referitoare la cât de sigur pe tine pari să fie de fapt una falsă. Adevărata provocare ar putea să fie: cât de multă încredere poți oferi celui din fața ta? Aceasta este o perspectivă pe care o vom dezbate mai pe larg într-un număr viitor.
Acest articol a fost publicat în numărul 47 (1401) al săptămânalului personalului medico-sanitar Viața Medicală în rubrica Examenul Oral.
Nicolae-Iordache Iordache (348 Posts)

Nicolae-Iordache IORDACHE este deopotrivă consultant, trainer și coach, vorbitor și autor. Absolvent al Facultății de Medicină din cadrul UMF “Carol Davila” din București în 1995, și-a completat studiile cu un program MBA oferit de Case Western Reserve University, Cleveland, Ohio, SUA & CEU Budapesta, absolvit în 2002. Nu a practicat medicina niciodată, însă pe întregul parcurs al carierei a fost foarte aproape de medici. Și-a început activitatea profesională la Service Civil International – România -, însă cea mai mare parte a carierei și-a desfășurat-o în diferite funcțiuni de management domestice și internaționale a două companii farmaceutice – Richter Gedeon și Novartis. A publicat cărțile Cine ești tu, doctore?, primul ghid românesc pentru construcția brandului de doctor publicat în 2013 împreună cu Olivian Breda, si RePrezintă!-De ce și cum să îmbrățișezi discursul schimbării în sănătate. Pe lângă acestea, el mai îngrijește și blogul www.cetd.ro, dedicat educației non-curriculare pentru medici.


Trimite comentariu