Nepotul, Nintendo si de ce nu ne implicam

Un nepot de-al meu a primit un joc Nintendo care te recunoaste cumva in fata ecranului la care este conectat si te implica in tot felul de chestii. Poti face un soi de schi, atletism, tenis, plimbare prin Disneyland totul semi virtual, de sufragerie. Pe ecran arata ca un desen animat dar in care tu intervii. Celalat nepot, de aproape 4 ani, care nu s-a prins de cum e treaba cu jocul si vazand distractia s-a aratat amator sa intervina si sa joace. L-a identificat si inregistrat tatal lui si a inceput sa ii spuna ce sa faca cu mainile prin aer ca sa fie recunoscut si sa intre in joc. Doar ca el dupa fiecare interventie care facea lucrurile sa se anime putin sarea fuga in canapea asteptand ca desenul animat sa continue iar el doar sa se distreze. Era tare dezamagit ca in cateva secunde totul ingheta si era chiar buimac spre dezamagit ca jocul i se tot oprea.

Dincolo de amuzamentul provocat de situatie nu pot sa nu ma gandesc ca la nivelul societatii sunt multi care se comporta exact ca el. Asteapta ca lucrurile sa se intample („sa ni se dea„, este favorita mea). Din cand incand intra putin in joc si apoi trec repede pe tusa asteptand ca lucrurile sa se deruleze mai bine si in favoarea lor. Doar ca, la fel ca in cazul de mai sus, daca nu joci se termina si distractia. Nu spun ca oamenii nu fac nimic. Insa ma refer la asumarea unui rol activ in schimbare, in a face ceva sa mearga mai bine in a da un sens jocului vietii tale.

Pentru medici, momentul cheie este ultimul an de rezidentiat si primii 2-3 ani de dupa. Pentru ca dupa 6 ani de medicina si 3-7 de rezidentiat in care medicilor li se tot spune ce sa faca (sunt „jucatori pasivi”) ei risca sa ajunga in postura nepotelului meu. Au abilitatile de initiativa, schimbare, sociale atat de atrofiate incat nu isi dau seama ca din acel moment incolo este jocul lor iar acesta poate fi unul mai bun sau mai prost doar in functie de cum il joaca fiecare.

Partajează pe WhatsApp

Lasă un comentariu