Ca o regula, mi-am propus, pe de o parte, sa promovez binele si frumosul pentru ca aceasta motiveaza oamenii sa se dezvolte, iar pe de alta sa scriu articole scurte. Ce am vazut insa ieri, mi-a incurcat putin socotelile si m-a convins ca trebuie sa arat si cele de care trebuie sa fugim. Va invit sa aveti rabdare.
Ma aflam dintr-un motiv oarecare in cabinetul unui dermatolog sef de sectie (dealtfel singurul din sectie) dintr-un spital judetean. Usa fiind deschisa, la un moment dat intra o mamica cu o fetita dragalasa cam de cinci ani; modest dar curat si frumos imbracate. Medicul le spune imediat ca acolo e spital si nu policlinica si ca prin, urmare sa mearga in policlinica. Mamaica spune, la randul ei, ca la policlinica nu este niciun dermatolog. Atunci, le spune sa astepte ca le va vedea mai tarziu. Dupa ce am ramas singuri i-am spus medicului ca toti dermatologii din ambele policlinici si-au luat concediu saptamana in curs. El a confirmat imbufnat ca „stie, ca asa fac colegii lui, pleaca in concediu si nu se gandesc ca nimeni nu ramane sa consulte pacientii”.
Dupa ceva timp le striga. Intra ambele, iar fetita, frumos imbracata incepe sa imi arate mie obrajorii ei rosii. I-am spus ca nu eu sunt medicul si ca sa arate obrajorii domnului doctor. Doctorul s-a uitat la ea cam de la doi metri in cabinetul lui semiintunecat si a concluzionat. I-a prescris o reteta cu un dermatocorticoid, i-a spus sa “isi dea cu el pe fata, sa isi puna comprese cu apa, si ca astfel ii va trece in patru zile”. Mama a dat sa spuna ceva despre suferinta copilului si ca i-a mai administrat un medicament pe care l-a pronuntat prost (noi nu ne-am dat seama ce era). Medicul s-a facut ca nu aude si si-a vazut de reteta lui.
Lasand la o parte partea emotionala in care identificam pecopilul cu fetita mea de sase ani iar pe mama ei cu mama mea, luptandu-se cu un sistem potrivnic, nu am putut sa nu ma intreb:
- Ce suflet sa ai sa pui pe drumuri o mama cu un copilas mic cand tu stii ca nicio policlinica nu este deschisa iar afara sunt 36°C? La iesire am vazut ca chiar venisera pe jos.
- Ce medic esti daca te bazezi doar pe o observatie de la distanta in semi intuneric fara sa faci o examinare a leziunii, fara sa intrebi despre un istoric (important in astfel de leziuni, cred), fara sa te interesezi de alte tratamente administrate, fara sa explici macar cum ar trebui administrat tratamentul si la ce sa fii atent?
- Ce fel de om esti daca nici macar nu asculti ce iti spune interlocutorul cu care tocmai ai acceptat sa discuti?
- Unde mai este umanul din medicina umana?
- Ce ar raspunde medicul la intrebarea: cine esti tu, doctore? Si asta uitandu-se adanc in ochii unui copil nevinovat.
Se poate ca si medicul a avut o zi mai proasta, desi am rezerve serioasa pentru ca am inteles si altele din dialogul cu el. Multi colegi medici poate s-ar grabi sa ii tina partea. Din pacate sunt tot aceia care in alte discutii se minuneaza de cum se poate ca unii pacienti sa aiba fetele distruse de corticoizi administrati necorespunzator, abuziv chiar.
Aceasta experienta mi-a lasat un gust tare amar pentru tot restul zilei. Insa catre finalul ei am inceput din nou sa imi imaginez cum ar fi daca medicii buni si care isi fac profesia si din umanism ar fi mai bine cunoscuti, ar fi mai disponobili, mai aproape de pacienti, iar o alta mamica, intr-o situatie similara, nu ar mai avea prostul noroc sa sa aiba destinul de a fi prost tratata.
Asa am gasit suficienta motivatie in a dezvolta si a pune umarul la constructia unor branduri adevarate de medici. Oamenii si-ar recapata increderea in medici iar acestia si-ar putea gasi deopotriva prosperitatea meritata si mandria imbratisarii unei profesii nobile in esenta.
Partajează pe WhatsApp