Îndreptățită la nefericirea mea

A fost și un episod care mi-a lăsat un gust amar la întâlnirea de 20 de ani de la facultate pe care am inițiat-o și, împreună cu un grup de entuziaști, am reușit după multe ore de munca să o organizam.

Eram la petrecere și stăteam de vorbă pe terasă cu o colegă pe care nu o mai văzusem de la absolvire. Începuse să picure însă insuficient ca să ne facă să ne mișcăm către un adăpost. Atunci am fost abordat de o altă colegă foarte dragă mie pe durata facultății cu solicitarea de a vorbi cu cineva care să deschidă umbrelele, o solicitare legitimă de altfel și care s-a dovedit ulterior inspirată. Mi-am rotit privirea prin public și la nici zece metri de mine era reprezentantul agenției așa că i-am indicat persoana care eram convins că va rezolva problema (ceea ce ulterior s-a și întâmplat).

Am primit la schimb un „mulțumesc frumos” de la trei metri învăluit într-un fum gros de sarcasm.

Nu neg că efortul meu ar fi fost minim să vorbesc personal cu acel om pe care îl cunoșteam mai bine. Era pe atât de minim pe cat era și al respectivei colege. Poate că ar fi trebuit să mă fi arătat ceva mai entuziast în aprecierea valorii ideii respective și să fiu ceva mai protocolar în a-i încuraja participarea la implementarea respectivei idei.

Dar…

… se pare că pentru unii, oricât ai face nu este suficient. Pentru ei, propria persoana este cea mai importantă de pe Pământ și pentru a lor deplină satisfacție ceilalți trebuie să-și abandoneze orice plăcere. Dacă ești organizator (voluntar!) trebuie să fii pregătit să te lipsești de orice plăcere de participant. Iar unii, puțini din fericire, se simt îndreptățiți să-ți strice aceste plăceri. La fel ar fi trebuit să se lipsească de plăcere și persoana cu care mă aflam angajat în respectiva discuție. La fel de desconsiderată la rându-i.

Și uite-așa am simțit pentru câteva clipe frustrările medicilor față în față cu pacienții lor, uneori de neînțeles.

Partajează pe WhatsApp

Lasă un comentariu