„Dacă aveți răbdare, îl veți vedea!”

Faptele: Săptămâna trecută, în fața secției de neonatologie a unei importante maternități din București, doi adulți au întrebat o doamnă în uniformă când ar putea să vadă un copil. Au primit un răspuns sec, răspicat, din mers și fără pic de empatie: „Dacă aveți răbdare, îl veți vedea”. Aceștia – care păreau a fi un proaspăt tată și o proaspătă bunică – au cerut, așa cum probabil aș fi făcut și eu, lămuriri referitoare la ce ar putea însemna acel îndemn. Întrebarea a fost pusă calm și fără vreo descărcare emoțională. Însă doamna în uniformă s-a întors și le-a spus și mai răspicat: „Ce nu ați înțeles? V-am spus: dacă aveți răbdare, o să-l vedeți! Aveți răbdare și îl veți vedea!”. Și-a văzut apoi de drum lăsându-i uluiți atât pe cei doi vizitatori, cât și pe ceilalți martori la această lecție de comunicare.
Discuție: Cei doi vizitatori au rămas în urma „discuției” fix la fel cum erau la începutul ei: nelămuriți în cel mai bun caz, probabil dezgustați de situație. Cine a avut de câștigat din asta? Nimeni, este o situație tipică de lose-lose. Ei nu sunt mai informați și mai bine pregătiți pentru marea întâlnire cu viitorul membru al familiei lor. Ba chiar ar putea fi mai iritați, având șanse mari să guste mai puțin evenimentul.
Dacă existau restricții legate de igienă sau de ora întâlnirii, acestea puteau fi comunicate oferind un orizont previzibil și lămurind motivele pentru care cei doi „trebuie să aibă răbdare”. Într-o maternitate se nasc copii, ei sunt speranțe împlinite pentru majoritatea părinților și, într-o oarecare măsură, speranțe pentru o societate mai bună în viitor. Unde au dispărut înțelegerea, bunătatea și omenia cu care putem întâmpina oamenii care trec prin astfel de momente, tot mai rare și mai costisitoare în societatea modernă? De ce trebuie ca ei să treacă prin astfel de umilințe?
Pe de altă parte, este destul de greu de înțeles ce a avut de câștigat doamna în uniformă. În mod gratuit a declanșat un conflict mocnit în sufletele tuturor celor implicați. Tonul pe care a vorbit și perplexitatea în care i-a lăsat pe cei doi în mod cert lasă un anumit gust, probabil nu tocmai plăcut, inclusiv asupra propriului psihic. Putem compara asta cu sentimentul de a fi lămurit pe scurt aparținătorii legat de momentul potrivit pentru a vedea copilul și de eventualele restricții. Conversația ar fi putut lăsa un gust bun tuturor și s-ar fi putut răsfrânge pozitiv asupra propriului mental. De ce a ales opusul?
O altă discuție – de această dată teoretică, pentru că nu am explorat subiectul – se poate construi în jurul ideii de a face cât mai clară politica pentru vizitatori (de către administrația spitalului). Ar trebui să se țină cont atât de însemnătatea emoțională – pentru toți cei implicați – a aducerii unui copil pe lume, cât și de aspectele ce țin de siguranța și intimitatea celor internați și de confortul profesional al cadrelor medicale.
De ce trebuie pacientul să se „roage” la fiecare „halat” întâlnit pe culoarele spitalului? Cum ar fi să planificăm pentru demnitate în toate interacțiunile dintre instituțiile de sănătate și pacienți sau aparținători?
Limitări: Discuția de mai sus nu ia în calcul posibilitatea – puțin probabilă după aparențe – ca salariatul spitalului să fie la rându-i într-o indispoziție extremă cauzată fie de programul prea lung, fie de personalul calificat insuficient sau de interacțiuni care i-au alterat dispoziția în prealabil.
Concluzii: Ceea ce am văzut părea să fie rezultatul unui reflex. Sunt destul de convins că, în condiții similare, asistenta sau infirmiera respectivă va da același răspuns, invitându-și interlocutorii să aibă răbdare și atât. Este destul de probabil să fie vorba despre un automatism verbal care nu aduce soarele pe strada nimănui. Durează la fel de mult să dai un răspuns bun de la început sau unul prost pe care apoi să îl aperi într-un dialog prelungit. Dar se simte diferit, pentru toți cei implicați. Și pentru asta creierul poate fi programat. Și va deveni la fel de automat, însă un automat care livrează bunătate, compasiune și, pentru unii, chiar fericire. Suntem ceea ce facem în mod repetat!
Tu pentru ce te programezi? Cine ești prin prisma automatismelor pe care le hrănești?

Nicolae-Iordache Iordache (384 Posts)

Nicolae-Iordache IORDACHE este deopotrivă consultant, trainer și coach, vorbitor și autor. Absolvent al Facultății de Medicină din cadrul UMF “Carol Davila” din București în 1995, și-a completat studiile cu un program MBA oferit de Case Western Reserve University, Cleveland, Ohio, SUA & CEU Budapesta, absolvit în 2002. Nu a practicat medicina niciodată, însă pe întregul parcurs al carierei a fost foarte aproape de medici. Și-a început activitatea profesională la Service Civil International – România -, însă cea mai mare parte a carierei și-a desfășurat-o în diferite funcțiuni de management domestice și internaționale a două companii farmaceutice - Richter Gedeon și Novartis. A publicat cărțile Cine ești tu, doctore?, primul ghid românesc pentru construcția brandului de doctor publicat în 2013 împreună cu Olivian Breda, si RePrezintă!-De ce și cum să îmbrățișezi discursul schimbării în sănătate. Pe lângă acestea, el mai îngrijește și blogul www.cetd.ro, dedicat educației non-curriculare pentru medici.


Trimite comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



©2018 Cine ești tu, doctore? Termeni și condiții | Politica de confidențialitate