All we can do is sit and wait

Titlul sună ca o melodie destul de populară. Dar nu la cântecul respectiv mă refer aici. Merg cu fiica mea la policlinică la Spitalul „Grigore Alexandrescu”, pentru o investigație relativ simplă la ortopedie; acum nu o durea nimic. Intru și este multă înghesuială. Înghesuială da, agitație nu. Chiar dacă sunt copii de toate vârstele acolo. Și miros – da, miros, din păcate nu miros de spital. Mă încearcă cumva tristețea că un mare spital din România nu a reușit să creeze spații mai potrivite scopului și timpurilor. Observ cabinetele înconjurate de oameni, dar nimeni nu stă buluc la ușă. Hm! Deasupra ușii e un monitor cu numele medicului care consultă și lista pacienților (presupun) care urmează la internare. Între șase și doisprezece la fiecare cabinet. Cineva din personalul de pază ne invită să ne înscriem la o consolă cu touchscreen și tastatură metalică, oarecum antiglonț. Nu sufăr de importanță și intru în joc. Facem asta și apărem pe ecranul medicului care ne aștepta. Pe lângă date de identificare, avem de bifat între un număr de motive posibile pentru prezentare, de la traumatisme, fracturi, la control. Mai sunt șase pacienți în față, așa că ieșim să mai luăm o gură de aer curat. Intrăm exact înainte de a ne veni rândul. Dintr-un difuzor răsună o voce calmă, care invită pacientul următor de la cabinetul 2 să intre.
Mă revăd cu medicul după ceva vreme, probabil cam un an. Mă întreabă dacă i-am recunoscut vocea în difuzor și apoi mă descoase cât de mult mi-a plăcut experiența cu programarea din sala de așteptare. Îmi spune apoi povestea de dinainte: cum stăteau oamenii ciorchine la uși, cum nu puteai străbate coridorul de oameni, gălăgia și discuțiile. Apoi, propunerea pe care a făcut-o și obiecțiile pe care le-a întâmpinat: că n-o să meargă, că pacienții nu-și vor scrie numele că sunt analfabeți, că nu se va schimba nimic și că, în cele din urmă, nu sunt bani. Investiția spitalului era cam de o mie de euro. Tot el merge la un eveniment IT, unde ia cuvântul și arată cum este și cum ar putea fi. Îi întreabă pe participanți dacă și-ar dori să găsească realitatea existentă în caz că vor ajunge cu copilul la spital sau ar dori ceva mai organizat. O companie se oferă să ajute. Sare și chirurgia, că e superofertă, se dublează suma. Urmează implementarea.
Consultă copilul. Mă trimite la radiologie. Fără nicio hârtie. Facem radiografia și ne întoarcem. Suntem din nou pe ecran, în așteptare. Intrăm. Radiografiile sunt văzute pe un monitor de calculator. Îmi explică pe baza lor. Niște unghiuri nu sunt tocmai cum ar trebui. Nu este nicio îngrijorare. Câteva ajustări minore în modul de viață. Ne expune și opțiunea mai invazivă. Discutăm despre ea. Decidem. Notează ceva în computer. Apoi listează raportul medical. Un clic. O hârtie. Fiica mea spune ceva și de scutirea medicală pentru ziua în curs. Alt clic, altă hârtie. Două parafe, două semnături și suntem afară.
Deci: triaj, ordine în sala de așteptare, eliminare hârtii, comunicare între cabinete (radiologie și sala de gips), bază de date, ușurință în eliberarea documentelor. Dacă e să compar asta cu triajul dintr-un anume spital de ochi din orașul meu, unde stăteam cu toții ciorchine la ușă și făceam tot noi, pacienții, triajul pe principiul că ne-am dori să nu fim în pielea ultimului venit, este o mare diferență.
E perfect? Nu! Cel puțin mirosurile încă mă mai bântuie. Dar e mult mai bine. Zeci de alți medici (rezidenți, ca și el) au acceptat starea de fapt; el nu. A îmbunătățit un proces. Schimbarea s-ar putea să nu fie despre o revoluție, ci despre a fi ceva mai buni an de an, zi de zi.
Pe Alexandru, medicul rezident în ortopedie pediatrică, îl știu de vreo șase ani. Era student pe atunci. Făcuse la acea vreme un site web mamei lui, medic de familie. Medicul meu de familie. A fost un site premiat la vremea aceea. Apoi l-am întâlnit (de fapt, el m-a invitat) la unul dintre proiectele pe care le-a derulat în programul studenților la medicină din București, „Împreună pentru sănătatea rurală”. Și acolo construise un sistem informatizat de înregistrare și management al pacienților pe care îi vedeau prin sate uitate de lume. Exact așa: un sistem pentru câteva weekenduri pe an. Dar era frumos, era elegant și inspira colegii să își dorească mai mult decât starea de fapt. Încă o dovadă că motivația și echilibrul stau în lucrurile pe care le faci și care îți ies. Sau nu. Norocul te caută, dar preferă să te găsească făcând ceva.
Succes, dr. Alex Herdea! Și in­spira­ție cititorilor!
Nicolae-Iordache Iordache (389 Posts)

Nicolae-Iordache IORDACHE este deopotrivă consultant, trainer și coach, vorbitor și autor. Absolvent al Facultății de Medicină din cadrul UMF “Carol Davila” din București în 1995, și-a completat studiile cu un program MBA oferit de Case Western Reserve University, Cleveland, Ohio, SUA & CEU Budapesta, absolvit în 2002. Nu a practicat medicina niciodată, însă pe întregul parcurs al carierei a fost foarte aproape de medici. Și-a început activitatea profesională la Service Civil International – România -, însă cea mai mare parte a carierei și-a desfășurat-o în diferite funcțiuni de management domestice și internaționale a două companii farmaceutice - Richter Gedeon și Novartis. A publicat cărțile Cine ești tu, doctore?, primul ghid românesc pentru construcția brandului de doctor publicat în 2013 împreună cu Olivian Breda, si RePrezintă!-De ce și cum să îmbrățișezi discursul schimbării în sănătate. Pe lângă acestea, el mai îngrijește și blogul www.cetd.ro, dedicat educației non-curriculare pentru medici.


Trimite comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



©2018 Cine ești tu, doctore? Termeni și condiții | Politica de confidențialitate