(mai ales dacă lucrezi în spital)
Imaginează-ţi că ai primit un diagnostic cumplit: leucemie. Ceea ce tu cunoști ca fiind rutina ta zilnică se transformă rapid în ceva neașteptat. Planurile tale, fie și pe termen scurt, stau la umbra unui mare semn de întrebare. Și dacă doar asta ţi-ar fi ultima grijă… Ceea ce vorbești cu prietenii și cu familia capătă noi valenţe, orizonturi mult mai apropiate. Îţi pui nădejdea în profesionalismul unor necunoscuţi angrenaţi într-un sistem proiectat mai degrabă pentru boli sau poate pentru personal, dacă nu pentru finanţatori. Oricine ai fi fost până atunci, devii pacientul X din salonul Y, acceptând o disciplină neînţeleasă, proiectată pentru o persoană străină ţie și, frecvent, străină celor ca tine.
Ce ai face? În toată această suferinţă și incertitudine, ţi-ai găsi timpul și psihicul să scrii despre experienţa ta? Chiar și atunci când ești vădit slăbit de puteri, ai avea răbdare să te documentezi pentru a-ţi argumenta ideile? Chiar și atunci când pare că îţi poţi atinge orizontul cu mâna? Când viitorul se înghesuie într-un interval posibil scurt și foarte fragmentat de tratamente agresive? Cartea profesorului Vintilă Mihăilescu, „În căutarea corpului regăsit – O ego-analiză spitalului”, posibil să fi trecut nemeritat pe sub radarele comunităţii medicale, care are însă atât de mare nevoie de ea. Autorul a primit, în septembrie 2018, diagnosticul de leucemie acută mieloblastică, iar de-atunci și-a petrecut majoritatea timpului în spitale publice și private. Volumul reprezintă o analiză a propriilor trăiri, ca răspuns la ceea ce i se întâmplă atât în relaţia intimă cu provocările propriei suferinţe, cât mai ales cu mediul spitalicesc și cu actorii acestuia.
Observaţiile sale sunt un dar de nepreţuit pentru cei care lucrează în spital. Frecvent, medicii, trecând prin neșansa unor grele suferinţe, menţionează că trec prin acestea transformaţi. Lectura atentă și empatică i-ar putea ajuta să se transforme, fără să mai fie cazul să treacă prin traume personale. Autorul, deși admite că a avut un statut privilegiat în relaţia cu personalul spitalului, face observaţii fine în legătură cu nonsensul la care pacienţii sunt frecvent expuși. Incertitudinea, sentimentul că analizele lui valorează mai mult decât el ca persoană, micile tehnici de „supravieţuire” în spitalul public, percepţia publică faţă de personalul din spital, modalităţi și iniţiative de a „domestici”spitalul, de a se putea regăsi ca persoană în el sunt o seamă de observaţii fine care pot marca în mod spectaculos modul de a practica îngrijirea medicală a unor medici sau colegi ai acestora mai aplecaţi către înţelegere și compasiune faţă de suferinţa umană în integralitatea sa. Toate cele de mai sus, în contextul în care autorul, fiu de cardiolog, dă dovadă de o fină înţelegere a profesiei de medic și a contextului (destul de amar) în care aceasta se desfășoară în România de azi.
În încheiere aș vrea să menţionez că, zilele acestea, profesorul Vintilă Mihăilescu face un transplant de celule stem la o clinică din Franţa. Pentru a-l ajuta, s-au strâns și încă se mai strâng fonduri considerabile din donaţii, concerte etc. Cred că achiziţia acestei cărţi (împreună cu lectura și înţelegerea ei) este tributul cel mai demn prin care putem ajuta un om de o asemenea generozitate și care, destul de probabil, va mai avea nevoie de îngrijire, sperăm, mult timp de acum înainte.
Acest articol a fost publicat în Viața Medicală din 12.07. 2019.
Partajează pe WhatsApp