Vei mai consulta la 94 de ani? Lectia de anduranta si pasiune a lui Radu Beligan

Ieri, am fost unul dintre norocosii care au fost martori la rolul jucat magistral de catre Radu Beligan, in piesa „Egoistul„, pusa in scena de TNB la Palatul Copiilor. O cavalcada de ganduri ma napadeau si ma departau parca de firul epic al piesei.

Iata cateva dintre ele!

Eu de cand il stiu pe Radu Beligan il stiu batran! Am 43 de ani. Prima data l-am vazut in rolul sau solo din „Contrabasul”, in anul intai de facultate cand am venit in Bucuresti. Uneori ma trezesc spunand ca sunt la jumatatea vietii mele. Pentru domnia sa, timpul acestei jumatati a fost doar un lung si frumos crepuscul. Daca as fi daruit cu anduranta maestrului, ar insemna sa fiu in stare sa tin training-uri peste… 50 de ani. As mai fi interesant pentru cineva? Exceptand poate paleontologii! N-as fi poate ridicol? Specia umana nu a facut mari progrese in esenta ei de la Platon incoace; probabil ca vom avea mai multe instrumente de comunicare, dar vom comunica tot mai prost. Vom avea mai mult, dar vom fi tot mai lacomi. Va fi stiinta mai multa si vom ignora tot mai mult. Cred ca va fi de lucru cat vor mai fi oameni. Ma bucur ca mi-am propus sa nu ies la pensie. Sper ca viata sa fie blanda cu mine si sa fiu in stare sa ajut, poate mai putin, dupa puteri pana tarziu. Comparativ cu actoria, medicina face progrese de la o zi la alta. Trebuie sa tii pasul. Tu pana cand te vezi profesand? Daca pui stetoscopul in cui la 60 de ani dar vei trai sanatos o suta, cum te vei simti sa nu fi facut nimic mai mult de jumatate din viata ta de medic?

radu_beligan_si_lamia_beligan_in_egoistul

Este oare o virtute atat de mare sa iti instrainezi copilul in ideea ca trebuie sa AJUNGA prin el mai sus cu orice pret? Sau poate este mai calda duiosia de a juca ultima ta piesa alaturi de fiica ta (Lamia Beligan), sa te tina de mana propriul copil ajutandu-te sa te ridici, asa incovoiat de povara anilor, ca apoi sa ti-i cari, incet, dintr-un capat in altul al scenei?

Care este, si cat de mare este forta care te face sa vrei sa-ti mai spui odata, si inca odata rolul cand absolut nimeni nu mai pretinde asta? Cand replica vine natural din spiritul care a facut asta mai mult de-o viata de om; insa corpul tradeaza refuzand parca sa mai tina pasul, lasandu-ne cu rasuflarea taiata la fiecare ridicare si asezare pe scaun. Cand o echipa intreaga este in dificultatea de a spune personajului principal cat de egoist este, pe deoparte, si-apoi, pe dealtaparte, de a-l atinge si a-l ajuta tandru sa-si duca pasii marunti si grei pana la ultimele aplauze. Cand, intre scene, pe intuneric, colegii te aseaza pe tine in acelasi timp cu obiectele de decor. Cand replica se infiripa usor, insa din cand in cand urechile sfideaza sufleurul disperat ca nu este-auzit. Cand marea scena a teatrului romanesc este in renovare pentru patru ani dar insisti sa mai joci chiar si in „Palatul Pionierilor”.

Am fost sa vad o piesa si am plecat primind o lectie de viata. Maestrul si-a luat ramas bun de la public din cadrul unei usi. Demn si multumit ca si-a facut din nou datoria. O imagine care ma va inspira toata viata. Multumim si multa sanatate va dorim.

Pe 17 Octombrie la Palatul Copiilor mai este inca o sansa pentru aceasta toamna de a-l intalni pe maestru in Confesiuni.

Partajează pe WhatsApp

Lasă un comentariu