Veți spune că-mi lipsește o doagă, că nu am toate țiglele pe casă sau că iar am visat urât. Păi cum să fie normal? Să te doară sau să ai o suferință nu tocmai fizică, să te programezi la medic, să te pregătești pentru consultație, să dai bani și să faci analize sau alte investigații, poate să și cumperi tratamentul numai ca, la urmă, să nu-l urmezi. De acord că asta nu aș vedea nici eu ca fiind normal.
Dar dacă am redefini normalul? Dacă definiția normalului ar veni de la ceea ce se întâmplă în general, de la ceea ce face mai toată lumea. Cum ar arăta normalul în cazul renunțării la tratament? În cazul statinelor, tratamentului hipertensiunii și medicației anticoagulante, aderența la 6–12 luni este de 50–75%, iar la doi ani de doar 25%1. Și asta se referă doar la cei care au acceptat tratamentul într-o primă fază. În patologia acută există o mai mare complianță, mai ales că fazele acute sunt însoțite de suferință manifestă. Dacă acesta este normalul?
În cele din urmă, de ce ne cramponăm de odefiniție? Indiferent de cum am defini normalul, medicii își fac treaba, iar pacienți fac tot ce-i taie pe ei capul. Ei bine, poate că nu este tocmai așa.
Dacă medicul căruia chiar îi pasă de pacient (valabil și pentru farmacist) crede că este normal ca pacientul să își urmeze tratamentul prescris, atunci întreaga responsabilitate pentru succesul terapeutic se mută la pacient. Medicul se simte dator doar să prescrie tratamentul pe care el îl consideră cel mai eficient și de aici încolo este interesul și treaba pacientului să și-l administreze așa cum i-a fost recomandat. Medicul iese din schemă. Funcționează, doar că mai stângaci.
Dacă, dimpotrivă, același medic căruia îi pasă de pacient crede că este normal ca pacientul să refuze tratamentul (chiar dacă în timp: puțin câte puțin, medicament cu medicament), atunci el se va simți responsabil de creșterea ratei de succes cu acest pacient pe care îl are în față acum. El nu va dori să consulte patru pacienți ca să vindece sau să amelioreze boala unuia singur. Medicul va dori ca acest pacient din fața lui să se bucure de succes terapeutic. Și atunci trece dincolo de prescrierea unei rețete mai banale sau mai speciale, mai scumpe sau mai puțin scumpe, mai compensate sau mai cu bani, de prescrierea unui regim de viață mai realist sau mai puțin realist în cazul celui de față. El se va ambiționa, va căuta soluții care să se muleze pe „materialul clientului”, se va simți mai provocat și se va implica mai mult.
Se spune că ceea ce este perceput ca fiind real are consecințe reale2. Pentru sănătatea noastră, a tuturor, dar și pentru sentimentul unui lucru bine făcut, probabil că este mai potrivit să considerăm că este normal ca pacientul să refuze tratamentul. „Paradoxul crucial (…) este că, în timpul consultației, doctorul este cel care ia deciziile privind tratamentul; după consultație, cel care ia decizia este pacientul”3.
Nota de subsol
1. Brown MT, Bussell JK. Medication adherence: WHO cares? Mayo Clin Proc. 2011 Apr;86(4):304-14
2. Teorema lui Thomas (formulată în 1928 de W. I. Thomas și D. S. Thomas): dacă oamenii descriu situațiile ca fiind reale, ele au consecințe reale.
3. Simpson &Webb (1975)
Acest articol a fost publicat în numărul 51 (1405) al săptămânalului personalului medico-sanitar Viața Medicală în rubrica Examenul Oral.
