Cezarienele mioritice și cele dâmboviţene

Recomandările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii și practica europeană pentru nașterea prin cezariană plasează acest tip de intervenţie în jurul valorilor de 10–15%. România ajunge către 36%. Ups, un pic cam triplu. Maternităţile din București se situează la 63%. Un pic cam dublu-triplu a ceea ce ar cam  trebui să fie. Spitalul Judeţean Ilfov, chiar la 86%. În ritmul acesta de creștere, în curând vor fi făcute acolo cezariene și femeilor care nu sunt însărcinate. Scuzaţi-mi sarcasmul. De fapt, este vorba de furie. Și dezamăgire.

Faptul că România iese din grafic și găzduiește o proporţie mai mare de cezariene decât ţările civilizate și potente economic nu e în măsură să stârnească nici un val de măsuri. Nici din partea Colegiului Medicilor, nici din partea asociaţiei profesionale a obstetricienilor și nici din partea celor care achită  orbește facturi pentru niște cheltuieli care nu sunt necesare. Faptul că Bucureștiul iese din grafic faţă de restul ţării nu este în măsură să îngrijoreze pe nimeni sau să îl inspire în a căuta adevărul faptului că doi din trei copii bucureșteni văd lumina prin „gaura de cuţit”.

Faptul că în București este un spital care iese din grafic și unde doar unul din șapte copii se naște pe cale vaginală, în condiţiile în care acest spital este de gradul 2 (care nu internează sarcini mai mici de săptămâna 35), nu e în măsură să inspire pe nimeni să investigheze ce se întâmplă și să ia masuri. Nu exclud ca restul lumii să fie anapoda, dar măcar am afla și noi și am putea corecta preconcepţii mondiale. Nu există interes măcar pentru a vedea de ce în unele judeţe cu context comparabil se poate mult mai bine.

Pentru că noi nu avem standarde. Pentru că la noi fiecare caz este special și iese din orice standarde. Pentru că nouă ne plac sfinţii mai mult decât locurile sfinte. Medicii pe persoană fizică decât echipele pe persoană juridică. Pentru că ne îngrijim mai mult de noi decât de mediul restrâns în care trăim, chiar dacă asta ne afectează moral.

Ar fi fost frumos să fi trăit într-o ţară în care sarcina să fie un prilej de bucurie pentru cât de mulţi cetăţeni posibil. În care orice femeie să poată deveni mamă când este pregătită și alături de o persoană în care să aibă încredere. Iar restul să fie un detaliu tehnic pentru care societatea va avea grijă. Fiecare mamă să poată urmări sarcina corect (fără analize solicitate, dar care nu sunt necesare). Să nască într-un loc civilizat care să nu o coste nimic și unde să găsească îngrijire și suport moral. Iar nou-născutul să  simtă cumva că a ajuns într-o societate care l-a așteptat și care este pregătită să îl ajute să devină un om  de nădejde. Mamele să vadă clar că au un ajutor real de a se descurca în a crește frumos acel tânăr vlăstar.

Mă cam tem că o mare parte dintre cele de mai sus sunt doar opţiuni personale ale celor care se învârt în jurul gravidei până la externarea cu copilul în braţe și nu ţin deloc de sistem. Ţin de societatea în care noi înșine alegem să fim părtași.

Acest articol a fost publicat în Viața Medocală din 01.03.2019.

Partajează pe WhatsApp

Lasă un comentariu