Cât de etică este prescripția de placebo în scop terapeutic?

În cadrul unui training am fost întrebat de un medic participant ce părere am despre prescrierea unui produs despre care medicul este convins că nu are un mecanism demonstrat de acțiune și nici rezultate clinice demonstrate, dar care ar putea activa un mecanism de acțiune de tip placebo: pacientul crede că tratamentul va funcționa și, ce să vezi, chiar funcționează – și asta fără reacții adverse.
Am căutat un răspuns acolo unde ar trebui ca el să se afle: în codul deontologic al Colegiului Medicilor din România (CMR). Fără să fiu deloc surprins, nu l-am găsit. De ce ar face această organizație viața mai ușoară medicilor din țară, cât timp ambiguitatea este atât de confortabilă și, pe alocuri (adică pentru unii), chiar lucrativă? Cu atât mai grav mi se pare acest lucru cu cât unul dintre liderii recenți ai CMR era un declarat fan (și nu numai) al bioeticii.
Am încercat apoi să văd dacă și-au pus și alții această problemă. Da, și-au pus-o. Au ajuns la vreo concluzie, au găsit vreun răspuns? Nu, n-au găsit. Dar diferite organizații profesionale au încercat să reglementeze cumva posibilitatea unei astfel de intervenții.
Discuțiile se poartă în următorul cadru:
– Face sau nu bine în realitate administrarea unui placebo sau, prin extensie, a unor metode terapeutice „alternative”? Părerile sunt împărțite: unii zic că da, alții că nu.
– În ce condiții administrezi placebo? Îl poți da atunci când știi că există un alt tratament care funcționează și pentru care există dovezi ale eficacității?
– Cum informezi pacientul? Pentru că în cazul placebo, dacă dezvălui trucul tau terapeutic, limitezi posibilitatea ca tratamentul să funcționeze. Asta presupune să ai un comportament de tip paternalist, în care tu știi mai bine ce i se potrivește pacientului și nu îl consulți în privința tratamentului administrat, ceea ce este cumva împotriva tendințelor medicinei moderne.
Nu doresc să intru adânc în dezbaterea etică – îi las pe cei din CMR să o facă. Am găsit însă o opinie* despre care presupun că are potențialul de a aduce ceva alinare conștiinței practicianului român:
– Intențiile medicului trebuie să fie altruiste: singura preocupare să fie bunăstarea pacientului. Niciun interes economic, profesional sau emoțional nu trebuie să interfere în decizie.
– Remediul placebo, atunci când este oferit, trebuie dat pentru a alina suferința pacientului, nu pentru a-l face să tacă, a scăpa de el sau în cazul în care medicul nu este capabil să găsească soluția terapeutică.
– Atunci când remediul placebo se dovedește a fi ineficace, trebuie întreruptă administrarea lui imediat. În astfel de circumstanțe, nu numai că placebo nu folosește la nimic, dar, în plus, subminează eficacitatea tratamentelor administrate ulterior prin alterarea răspunsului condiționat de tratament al pacientului și a încrederii acestuia în medicină.
– Placebo nu va fi dat în locul altui medicament despre care medicul crede că ar fi mai eficient. Placebo poate fi luat în calcul atunci când pacientul este rezistent la tratamentul standard, suferă de efectele adverse ale acestuia sau este în situația în care nu mai există alt tratament.
– Medicul nu ar trebui să ezite să răspundă în mod onest atunci când este întrebat despre efectele anticipate ale tratamentului pe care acesta îl oferă.
– Dacă pacientul este ajutat de placebo, întreruperea acestuia în absența unui tratament mai eficace este neetică.
Firește că un medic poate controla doar ce face el. În stilul cooperării între majoritatea medicilor români, nu este exclus ca efectul placebo să fie drastic anulat și chiar ridiculizat de următorul medic care îl va consulta pe pacient și care îi va mărturisi acestuia că a fost dus cu zăhărelul sau că i s-a dat apă de ploaie. Ceea ce, nu-i așa, este o altă dilemă etică. Oricum, discuția despre placebo este stimulantă atât intelectual, cât și legal. Găsiți destule idei la o simplă căutare online despre placebo, therapeutic, ethics.

* P Lichtenberg, U Heresco-Levy, U Nitzan. The ethics of the placebo in clinical practice. Journal of Clinical Ethics, 2004.

Nicolae-Iordache Iordache (384 Posts)

Nicolae-Iordache IORDACHE este deopotrivă consultant, trainer și coach, vorbitor și autor. Absolvent al Facultății de Medicină din cadrul UMF “Carol Davila” din București în 1995, și-a completat studiile cu un program MBA oferit de Case Western Reserve University, Cleveland, Ohio, SUA & CEU Budapesta, absolvit în 2002. Nu a practicat medicina niciodată, însă pe întregul parcurs al carierei a fost foarte aproape de medici. Și-a început activitatea profesională la Service Civil International – România -, însă cea mai mare parte a carierei și-a desfășurat-o în diferite funcțiuni de management domestice și internaționale a două companii farmaceutice - Richter Gedeon și Novartis. A publicat cărțile Cine ești tu, doctore?, primul ghid românesc pentru construcția brandului de doctor publicat în 2013 împreună cu Olivian Breda, si RePrezintă!-De ce și cum să îmbrățișezi discursul schimbării în sănătate. Pe lângă acestea, el mai îngrijește și blogul www.cetd.ro, dedicat educației non-curriculare pentru medici.


Trimite comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



©2018 Cine ești tu, doctore? Termeni și condiții | Politica de confidențialitate