Asistentule universitar, sefule de lucrari, conferentiarule, profesorule poti face asta? (2)

(Continuare)

Am vorbit deunazi cu un tanar care studiaza psihologia la o universitate din New York. L-am intrebat ce-i place in mod special studiind acolo. Mi-a spus doua lucruri. Pe unul dintre ele il gasiti aici. Celalalt este acesta: faptul ca nu este un anonim in universitatea respectiva. Au calibrat clasele de asa natura incat nu au lasat nicio sansa ca vreun student sa se simta ignorat de catre profesori sau indrumatori.  Faptul ca el este strigat pe numele lui de catre profesori, ca este tratat in mod particular este extrem de motivant pentru student.

Si de ce n-ar fi. Anonimitatea reprezinta unul dintre cele trei lucruri care fac ca un job sa fie mizerabil alaturi de irelevanta si incapacitatea de a masura performanta sau progresul (Patrick Lencioni). Daca poate face asta pentru un angajat de ce ar fi radical diferit pentru un student?

Si imi amintesc de momentele in care imi imaginam cu ceva fiori reci ca voi reveni in facultate dupa ce voi fi depus juramantul si nu voi mai fi recunoscut de nimeni intre zidurile reci ale facultatii. La fel si cum imi amintesc si de cei cativa profesori sau indrumatori care m-au facut sa „zbor” si sa le iubesc materiile pentru simplul fapt ca au observat faptul ca EU eram pe-acolo: Prof. Cezar Niculescu, Prof. Ion Costica, Prof. Campeanu (cardiologie), (acum) Prof. Mircea Diculescu, Prof. Eugen Popescu, (acum) Prof. Dan Steriu, (acum) Prof. Miron Bogdan. Sper sa nu fi uitat pe cineva dar oricum, nu au fost prea multi. Fireste e vina mea ca nu m-am implicat mai mult dar am gasit mult prea rar inviatatia si mult prea adesea descurajarea.

Asta este un mare pacat!

Partajează pe WhatsApp

Lasă un comentariu