Teoria aplicată

Într-o anumită conjunctură, la o conferință, după o prelegere a autorului, am achiziționat o carte despre brand personal “Cine ești, tu, doctore?”

Am răsfoit-o. Era concepută și scrisă într-un stil “americănesc”, pragmatic. Și cum timpul este limitat, mai întâi am citit-o pe sărite, doar părțile subliniate. Eu, practicianul dâmbovițean,  zâmbeam și gândeam: “jamais”.

După o nouă întâlnire cu autorul, după o altă prelegere, am hotărât să citesc cap coadă cartea. De data asta am găsit vreo trei idei pe care le puteam aplica și eu la cabinet. Cabinetul este preluat de la un alt medic de familie care a ieșit din sistem și este situat în București, Sectorul 2.

Și am început cu aplicarea teoriei din cartea sus menționată, în sala de așteptare. Atunci când am preluat cabinetul, acolo erau: scaune, o măsuță, un televizor, câteva  afișe despre obezitate și boli cardiovasculare, un ceas.

După igienizare, la preluare, am schimbat scaunele cu banchete, am scos televizorul, și am păstrat afișele.  Am adăugat o icoană primită special pentru sala de așteptare de la o pacientă.

După alți patru ani, am decis să fac o nouă igienizare a cabinetului.

Am profitat că am zugrăvit și am “uitat” să pun la locul binecunoscut ceasul conform sugestiilor din cartea autorului. Și în afara ceasului am “omis” și icoana.

Timp de un an întreg, atât eu cât mai ales asistentele, am fost întrebate zilnic de către pacienți, unde sunt ceasul și icoana. Ba mai mult, am primit un ceas nou care să fie în ton cu cromatica sălii.

Apogeul a fost când am avut parte de un comentariu de genul:

– ”Ce fac astea? Au scos televizorul, acum și ceasul și icoana?”

(N.B. Televizorul nu mai există de cinci ani).

După o ședință cu fetele mele, cele două asistente, am hotărât să punem la loc icoana.

Cu efort material, a apărut și o recepție în sală, loc în care stau pe rând una dintre asistente.

La puțin timp după apariția recepției, am descoperit și motivul pentru care eram veșnic întrebate de ceas.

Erau de fapt câteva întrebări:

– “Ce-i face lu’ ăla?”

– ” De cât timp stă cu el?”

– ” Nu mai termină odată?”

Și atunci am înțeles unde era de fapt problema.

Spiritul mioritic nu prea se “pupă” cu pragmatismul american.

Mai am un mister de dezlegat: icoana.

Mihaela Udrescu (1 Posts)

Mihaela Udrescu este Medic Pimar de Medicină de Familie. Lucrează în Sectorul 2 al Capitalei. Crede, susține, promovează și se străduiește să respecte în practica sa, regula bunului simț.


5 comentarii

  • Foarte funny articolul, mi-a placut umorul lucid usor-amar al d-nei doctor…am petrecut multe ore(cumulat) in salile de asteptare ale medicilor si mi-am formulat aceleasi intrebari. Tragand linie, afirm ca greseala de tactica rezida in insasi denumire: “sala de asteptare”. De ce nu: sala de chat, sala de pregatire, sala de warm-up? Pacientul se simte supus la o umilinta(desi nu mereu e cazul, dar asa o recepteaza el, subiectiv) veche: se vede in aceeasi pozitie pe care sistemul l-a expus zeci de ani. El trebuie sa-si ia un drept, insa are de asteptat. De ce pentru el asta inseamna 60 min iar pentru cucoana spilcuita inseamna 6 min? Fiindca e un reflex de uniformizare comunista in cadrul asteptarii la coada: “sa se dea doar cate una ca sa ajunga pana in spate”. De asta le trebuie ceas pe perete, ca instrument colectiv de infierare si invinuire. Totul porneste de la banii sistemului care sunt limitati si care impartiti pe timpul de consultatii rezulta 20 bucati pe zi. Da, ati citit corect: bucati. Este felul in care sistemul isi trateaza oamenii: la bucata, per capita(ca in zootehnie). Si la mijloc pica medicii, care degeaba dezvolta strategii de comunicare in cabinet. Intre ei si pacienti sta inca o usa, cea dinspre “sala de asteptare”. O usa a umilintei. De aceea, totul trebuie schimbat acolo. Trebuie gasita o metoda interactiva de angajare a pacientului in viitoarea consultatie, un soi de “sala pre-operatorie” la nivel de mentalitate. Pentru ca bietii de ei sa inteleaga ca in afara de Maica Precesta din icoana, ei mai au un prieten: medicul lor de familie!

  • P.S.: doar o sugestie! : Daca as fi medic de familie, as imparti ora in 50 de minute de stat in cabinet si in ZECE MINUTE de petrecut alaturi de pacientii din sala de umilire, pardon! de asteptare…Receptia organizata de catre asistenta este de fapt un alt obstacol in intanlirea cu medicul, este un Cerber cu fusta scurta montat la portile infernului. O vorba buna, un buna-dimineata doamna Popescu! si o strangere empatica de mana ar face minuni! Fie si in absenta icoanei!

    • Minunate remarcile dumneavoastră. Nu pot decât să mă bucur că existați și că ați citit articolul.
      Sugerați faptul că sala de așteptare este “fileul ” dintre pacient și personalul medical. Și aveți perfectă dreptate să susțineți asta.
      Vă înțeleg și vă împărtășesc punctul de vedere pentru că și eu sunt uneori pacient. Însă ca și pacient am un mare avantaj: știu ce se întâmplă dincolo de ușă, în cabinet.
      Și vă mărturisesc că de câte ori merg la medic, fără programare, mă înarmez cu multă răbdare. Pentru că știu ce se întâmplă dincolo de ușă atunci când medicul depășește timpul de 15 minute cu un pacient. Sau atunci când medicul simte presiunea sălii de așteptare.
      Sunt lucruri neîmpărtășite atât de pacient cât și de medic.
      De exemplu, sunt zile cu 60 de consultații pe care nu le resimt pentru că lucrurile merg șnur și am zile cu 35 de consultații în care explodăm toți, de ambele părți ale “fileului”.
      Medicina nu este matematică. Lucrurile nu sunt clare și previzibile.
      Ceea ce încercăm să facem noi la cabinet este să gestionăm cât mai bine situațiile imprevizibile.
      Încărcarea este mare pe cabinet. Lucrăm într-un ritm susținut. Uităm de foame sau nevoi fiziologice de multe ori. Și facem asta pentru că vrem și pentru că ne-am asumat meseria.
      De când există recepție și asistenta “cerberă” le explică pacienților “de ce-l țin atâta pe ăla” și “ce-i fac lui celălalt”, atmosfera în sala de așteptare s-a mai destins, iar mai nou a început sa se și râdă.
      Iar cel mai important lucru pentru mine este ca pacientul să înțeleagă că sunt acolo ca să-l ajut și nicidecum să-i accentuez suferința, iar când reușesc acest lucru, sunt mulțumită.

  • Sarut’ mana d-na doctor Udrescu. Sunt medic la randul meu. Experienta salii de asteptare am acumulat-o in cei 12 ani de lucru in industria farmaceutica(la fel ca prietenul meu, dr. Iordache; apropo…faptul ca ati citit cartea lui Nicu si aplicati cateva dintre ideile lui, din punctul meu de vedere, va propulseaza intr-o categorie aparte de medici: “restauratorii”= acei medici deschisi, cerebrali, care reusesc sa recladeasca prin exemplul comportamentului si comunicare, fresca de mult stearsa si decolorata: demnitatea si nobletea profesiei medicale). Nu cred sa existe o specialitate medicala mai expusa decat cea a medicinei de familie. Parerea mea este ca sunteti niste sfinti! Si vindecatori, si psihologi, si confidenti, si prieteni ai pacientilor. Mai mult decat prieteni…membri de familie! Va felicit sincer pentru munca dvs si mai ales pentru efortul de a aduce actul medical intr-o zona diferita, cea a “pasarii”. Stiu ca intelegeti ideea conversatiei noastre chiar daca nu ma ajuta diacriticele. La sfarsit, o rugaminte: sustineti-l pe Nicu in demersul lui, este mai important decat pare la prima vedere, si la urmatoarea conferinta MF rugati organizatorii sa va permita impartasirea experientei dvs la cabinet. Eu as comprima efortul intr-un filmulet de maxim 10 minute cu cadre din sala de asteptare, din zona de consultatie si mai ales din zona “podului” dintre cele doua. Ar fi un video viral. Va urez o primavara minunata! Cornel Nitu, MD.

    • Vă mulțumesc pentru aprecieri. Sunt mulți și anonimi medici ca și mine. Din păcate asistăm neputincioși la ponegrirea noastră ceea ce ne produce un gust amar și o atitudine defensivă. Dar, dacă există suportul celor din jur, schimbarea este posibilă de jos în sus.

Trimite comentariu