Singurătatea medicului de familie

Atunci când, în urma examenului de rezidenţiat, am ales să mă specializez în medicina de familie, am făcut-o din două motive principale : nu vroiam să tratez doar o «parte» a unui om şi nici ideea de a lucra într-un spital nu mă atrăgea prea mult. În plus, medicina de familie era, pe vremea aceea, o specialitate nouă şi m-am gândit că am şanse mai mari să găsesc, ulterior, un loc de muncă în oraşul în care locuiam împreună cu familia. Am avut dreptate. Schimbările produse apoi în sistemul de sănătate mi-au adus şi un bonus : libertatea. Mă refer la libertatea de a profesa în afara unui sistem organizaţional de tip angajat – angajator. Sigur că relaţia contractuală cu casa de asigurări nu a avut niciodată, la bază, o poziţie de egalitate, instituţia în sine este însă o noţiune mai vagă decât figura, mai mult sau mai puţin binevoitoare, a unui director de spital sau şef de policlinică. Eşti, în cabinet, singur şi liber să te organizezi, să-ţi dezvolţi praxisul şi să îţi clădeşti relaţia cu pacienţii după cum doreşti şi crezi tu că e mai bine. Eşti într-o competiţie mai mult cu tine însuţi, decât cu ceilalţi, care lucrează în spitale şi al căror parcurs profesional presupune o doză mai mare de influenţă, interacţiune şi competitivitate între colegi.

Am fost atât de absorbită de euforia libertăţii că nu mi-am dat seama decât târziu că nu mai văd, de ceva vreme, pe nimeni în jur, dintre colegi, fiecare singur şi liber în cabinetul lui. Atunci am început să simt singurătatea alergătorului de cursă lungă şi să mă întreb dacă este o condiţie sine qua non a libertăţii. Este singurul lucru care mă apasă în legătură cu alegerea făcută pe care, de altfel, nu o regret. Două vorbe schimbate în fugă cu colegul de cabinet, la mijlocul zilei, protocolul standard al simpozioanelor organizate de firmele farmaceutice şi rutina întâlnirilor lunare desfasurate sub egida organizaţiei profesionale sunt departe de schimbul efervescent de idei al rapoartelor de garda sau al tumor board-urilor.

Ştiu că nu sunt singura care gândeşte aşa. Şi atunci, de ce să nu schimbăm ? De ce să nu înlocuim plicticoasele întâlniri cu flux informaţional unidirecţional, în mese rotunde care să ne ajute să ne amintim că există viaţă profesională şi dincolo de frecuşurile relaţiei cu casa de asigurări, că mai există cazuri medicale care merită împărtăşite şi discutate între noi şi cu colegii de alte specialităţi ?

Suntem acum pe picioarele noastre şi am dovedit, nouă şi celorlalţi, importanta specialităţii căreia ne-am dedicat. A fost o prima victorie. Dar o victorie adevărată nu este niciodată un capăt de drum. Fix în momentul victoriei începe următoarea cursa. Gândiţi-va la asta !

Catalina Panaitescu (1 Posts)

Catalina Panaitescu este medic primar medicina de familie, lucreaza in Bucuresti si are ca domeniu de interes profesional bolile respiratorii, in special cele legate de fumat. Este unul din fondatorii grupului RespiRo, dedicat imbunatatirii asistentei medicale primare a bolnavilor cu patologie respiratorie si membra activa a International Primary Care Respiratory Group si European Academy of Allergy and Clinical Immunology. Ca medic instructor formator este implicata in organizarea de cursuri, sesiuni de prezentari si editarea de materiale educative pentru medici si pacienti. Este, de asemenea, colaborator permanent la saptamanalului «Viata Medicala», unde coordoneaza rubrica «In prima linie», dedicata medicilor de familie.


2 comentarii

  • Buna ziua, d-na dr. Ma bucur ca mai sunt medici care gandesc ca d-voastra. Dar din pacate tot mai putini si din pacate , cei tineri nu doresc aceste razboaie cu casa, DSP-urile, cu pacientii si mici lupte castigate. Tare ma tem ca se vor directiona spre sistemul in care vor fi angajati, si pleaca acasa la familie linistiti. Despre profesie este vorba tot mai putin. Nu mai avem timpul fizic. Cred ca toata lumea isi doreste si o familie, nu numai pacienti care nu numai ca nu au respect fata de medic, dar mai sunt si revendicativi pana la incalcarea legilor si normelor.

    • Ma bucur ca impartasim aceleasi ganduri. Toti ne dorim liniste si stabilitate, macar atat cat sa ne putem face un plan (profesional sau personal) pe durata medie, sa zicem. Nu stiu insa daca medicul angajat are acest privilegiu, comparativ cu cel independent. Vorbesc strict de medicul de familie. A fost o vreme cand am cochetat cu ideea unei schimbari de statut si documentandu-ma, am aflat de la colegi cata echilibristica trebuie sa faca intre pacientul care revendica anumite servicii medicale, la care stie ca are dreptul, in baza abonamentului privat si patron, care vrea sa il limiteze, pentru a tine cheltuielile in frau. Si invers, cand este vorba de servicii pentru care firma are contract cu casa de asigurari, cum li se acorda un bonus in functie de cate trimiteri dau. Dar asta este alta poveste. Indemnul meu era la a face un efort si a trece peste aceste mizerii ale unui sistem in criza, ca sa nu uitam de ce ne-am ales aceasta profesie.

Trimite comentariu