Scrisoare deschisă managementului și personalului Spitalului de Urgență Floreasca

Aceasta scrisoare are, in marea ei parte, rolul de recunoastere a meritelor echipei dumneavoastra care ne-a fost alaturi intr-un moment dificil prin care familia noastra a trecut, precum si pe acela de multumire. Au fost o seama de lucruri care au fost deopotriva o surpriza placuta si o alinare pentru noi toti cei implicati in aceasta poveste timp de 40 de zile. Ne-am bucurat de o serie de situatii pe care consideram ca le-ati administrat cu premeditare si bunatate; le vom mentiona mai jos si va multumim pentru toate acestea. Au existat insa si alte situatii care ne-au creat un disconfort mai mare sau mai mic atat noua cat si persoanei internate in spital. Le vom mentiona si pe acestea in speranta ca poate macar o parte dintre ele vor atrage atentia celor responsabili si ca poate cineva va lua masuri iar spitalul va evolua catre unul mai bun, mai apropiat de comunitatea pe care o ingrijeste. Facem asta in semn de respect pentru defunctul nostru tata, sot, bunic si socru si ca o masura prin care noi, familia, incercam sa inchidem un capitol din viata noastra si sa mergem mai departe. Sper ca demersul nostru va fi apreciat in special pentru lucrurile pozitive pentru care va multumim dar si pentru incercarea noastra, usor inconfortabila, de a arata spre locurile in care mai puteti umbla pentru a atinge excelenta.

Imaginea realizata cu aproximativ o ora inainte sa paraseasca aceasta lume, in sectia de boli interne. A vrut sa stie cum mai arata; era prima data cand s-a vazut dupa 40 de zile de spital si, din pacate, si ultima data.

Despre cine este vorba? Domnul Vlad Virgil, 78 de ani, profesor de limba romana pana sa se pensioneze, a fost adus cu salvarea (interventie extrem de prompta si eficienta a 2 echipaje SMURD) pe data de 28 mai in urgenta la Spitalul Floreasca in insuficienta respiratorie acuta consecutiva unei stenoze aortice stransa pentru care a refuzat in repetate randuri interventia chirurgicala. 40 de zile mai tarziu avea sa se stinga din viata intr-una din sectiile acestui spital. Mentionam ca,  pastrand totusi un sambure de speranta, cu totii intelegeam scenariul cel mai probabil. Cu totii am inteles ca medicii nu mai puteau face miracole; posibilitatile reale de a salva viata acestui pacient au fost risipite chiar de el insusi. A refuzat in mod repetat in anii din urma o interventie chirurgicala cu sanse bune de reusita pentru o viata lunga.

Mai intai vom vorbi despre lucrurile care ne-au bucurat nespus in toata aceasta perioada dificila pentru toti.

  1. Cel mai important lucru a fost acela ca cele 40 de zile de ingrijiri aveau sa “cumpere timp” valoros atat pentru familie cat si pentru pacient. Cu totii stiam catre ce se indreapta suferinta lui, nu constientizam insa si modul in care lucrurile vor evolua. Familia s-a putut impaca cu gandul despartirii, sa fie unita si alaturi de bolnav in aceste zile in care toti cei implicati deveneau mai constienti pe zi ce trece de cele ce aveau sa urmeze. Pentru pacient a fost foarte importanta aceasta impacare si a ajutat sa isi ia ramas bun in liniste de la aceasta lume si sa isi lase lucrurile cat de cat in ordine.
  2. Disponibilitatea medicilor de a sta de vorba cu noi a fost un alt aspect care ne-a fost de alinare in aceste zile. Medici erau disponibili la telefon pe durata orelor de program (dimineata) si ori de cate ori reuseam sa ne intersectam pe durata programului de vizitare. Desi vom comenta mai jos referitor la calitatea interactiunilor cu medicii, faptul ca nu a trebuit sa ii haituim pe coridoare sau sa batem la porti inchise pentru a afla noutati despre starea pacientului a fost linistitor. O nota buna pentru dr. Ionescu (ATI Politrauma 1) care facea eforturi speciale de a discuta cu fiecare familie atunci cand era de garda si reusea sa vorbeasca pe intelesul omului fara pregatire medicala si sa se faca bine inteleasa. La fel, dr. Negoi (ATI Varia) era foarte disponibila si facea eforturi de a se adapta interlocutorului atunci cand vorbea despre pacient.
  3. Programul de vizitare. Faptul ca a existat acest program si ca a fost respectat ne-a ajutat pe noi toti. Faptul ca a existat o disciplina de fier (o singura persoana in vizita la bolnav, respectarea unor conditii sanitare si de conduita pe durata vizitei) iarasi a fost ceva care ne-a bucurat si ne-a impus respect. Era ceva previzibil si ne-am putut organiza programul de asa maniera incat sa tinem legatura aproape zilnic cu el.
  4. Calitatea ingrijirii dpdv medical. Am avut sansa ca o persoana din spital apropiata noua sa se poata interesa de situatia pacientului si sa ne spuna cu destul realism la ce sa ne asteptam dar sa ne si confirme faptul ca este ingrijit la standarde. Dincolo de asta, nu suntem in pozitia de evalua calitatea actului medical si, in circumstantele date, nu credem ca putea fi facut mult mai mult. O mentiune in plus, medicii au vorbit frumos cu pacientii constienti din sectie. O nota speciala pentru dr. Florescu (ATI Politrauma 1): “s-o pui la rana” dupa cum s-a exprimat pacientul nostru.
  5. Ingrijirile oferite de asistentele si infirmierele din ATI. Nu este o regula generala dar bunicul nostru a avut cuvinte de apreciere pentru multe dintre aceste doamne care veneau de departe si isi faceau treaba responsabil si cu compasiune. L-au ajutat sa se barbiereasca si sa fie curat in permanenta, i-au raspuns la solicitarile care tineau de confortul lui fizic si uneori psihic. Au existat totusi si aspecte mai putin dezirabile referitor la activitatea acestei categorii de personal, le detaliem mai jos.
  6. Nu ni s-a cerut nimic. Nici explicit nici sugerat. In afara de obiecte care tin de igiena corporala zilnica intr-o sectie de ATI si pe care noi le-am dus cu placerea de a mai ajuta cu ceva in momente in care posibilitatile ne deveneau tot mai limitate.
  7. A fost solicitata interventia unui psiholog atunci cand au fost detectate semne clare de panica din partea pacientului iar interventia acestuia a fost apreciata si eficienta. In mod similar, pe durata a citorva sedinte a beneficiat si de interventia unui kinetoterapeut, un aspect important, mai ales de moral, in conditiile date.
  8. Nu in ultimul rand, interventia cardiologului de garda de la primirea in spital a fost prompta si eficienta, fara priceperea si interventia lui probabil ca nu aveam ce mai povesti in aceasta scrisoare.

Pentru toate cele de mai sus va suntem recunoscatori. Nici nu ne imaginam cum am fi putut trece prin aceasta pierdere fara ajutorul din partea spitalului si al oamenilor care zilnic transpira acolo pentru pacientii aflati in stare critica.

Acum va invit sa trecem si la cateva aspecte care au pus uneori in umbra sentimentele noastre de gratitudine iar alteori au avut darul de a ne lasa perplecsi. Mentionez ca multe dintre aspectele pe care le semnalam mai jos nu cer resurse in plus (marcate cu *) sau chiar salveaza efort din partea spitalului sau personalului (marcate **). In mod cert, ele necesita premeditare, planificare, proces, rigoare, control, cultura organizationala, grija, bunavointa si bunatate la modul general.

  1. Posibilitatea de a se odihni! * Intamplarea a facut ca bunicul nostru sa fie in majoritatea timpului singura persoana constienta din ambele sali ATI in care a primit ingrijiri. Am putea intelege ca prin specificul acestor sectii, nu se poate stinge lumina si ca de foarte multe ori sunt situatii care implica o comunicare activa si implicare (non-silentioasa) din partea personalului. Insa destul de frecvent, in special noaptea, personalul vorbea tare (si uneori cu un limbaj greu de digerat de un fost profesor de romana) lucruri frivole fara legatura cu ingrijirea pacientilor impiedicandu-l sa se poata odihni. Acest aspect poate fi tolerat pentru o noapte-doua dar cand se aduna multe nopti la rand efortul medical este vizibil sabotat de lipsa de odihna si de stress. Situatia a fost mai pregnanta in ATI Varia si ceva mai bine in ATI Politrauma 1 in sensul ca unul dintre schimburile de aici avea un comportament mai bun. Acesta a fost poate cel mai deranjant aspect dintre toate cele descrise.
  2. Afirmatii lipsite de sens si, uneori de Dumnezeu! ** Au fost multe afirmatii facute fie pacientului fie apartinatorilor fie ajunse indirect la urechile bolnavului pe care noi le consideram iesite din context daca nu chiar malefice. Nu cred ca cineva a vrut sa faca in mod special rau dar exista un arsenal lingvistic si de sarcasm in corpul medical care saboteaza (adesea involuntar) cele mai frumoase intentii sau realizari. Citam:
    • Cand bunicul s-a uita la ceas o asistenta sau infirmiera i-a spus: “La ce te uiti, ce pierzi trenul de Ciulnita?” Nu stiu daca poate fi identificata autoarea dar daca a fost o curiozitate inocenta puteti comunica tuturor ca se uita la ceas fie sa vada cat mai e pana cand incepe programul de vizite fie sa vada pana la ce ora in noapte pot ele sa faca galagie si sa nu-l lase sa se poata odihni. Cert este ca dupa aceasta afirmatie ne-a dat ceasul acasa si a inceput sa se teama de ce ii va spune o parte din personal. Ne-a cerut dopuri pentru urechi ca sa doarma dar nu le-a folosit ca erau portocalii si se temea de ironiile personalului.
    • “De ce ni l-ati adus in situatia asta? Ce vreti sa-i fac eu acum?” Au fost cuvintele cardiologului la prezentarea familiei in garda. Ele ar putea trada poate stresul, oboseala si neputinta unui profesionist bine intentionat. Acceptam. Dar 1, nu ajuta si 2, nu prezinta nicio solutie. Ar fi vrut sa spuna oare ca trebuia sa ne uitam la el cum moare si sa nu facem nimic? Rugam spitalul sa emita directii clare despre cand este cazul sa sunam la 112 si cand sa ne uitam la oameni cand mor. Sau macar sa instruiasca SMURD-ul si salvarea depre profilul pacientilor pe care ei si-l doresc si unde sa ii directionam pe ceilalti.
    • “Si ce sa fac, sa-l car eu in spate?” S-a auzit spunand un medic pe sectia de interne care venise sa evalueze posibilitatea de transfer a pacientului din sectia ATI in vreme ce se departa de la patul bolnavului. Pacientul s-a simtit foarte prost auzind aceste cuvinte care consideram ca au fost spuse in mod gratuit (in cel mai bun caz).
    • “Cum de nu stiati de suferinta lui pulmonara?” A fost o intrebare venita de la un medic ATI in dialog cu unul dintre membrii familiei. Consideram ca raspunsul la acesta intrebare, oricare ar fi el, nu are menirea sa duca la imbunatatirea starii generale a pacientului deci este absolut gratuit, neconstructiv si deloc binevenit.
    • “La dumneavoastra chiar nu vine nimeni?” O alta intrebare gratuita venita de la aceeasi persoana de mai sus adresata muribundului. Lasand la o parte ca este lipsita de fundament (noi am lipsit intr-adevar 2 sau 3 din cele 40 de zile cat a fost internat iar cand am fost acolo am incercat sa fim discreti si sa nu deranjam profesionisti care aveau lucruri importante de facut) si nu are menirea de a contribui cu nimic pozitiv la starea generala a pacientului. Ba, chiar a deranjat mai mult decat ne-am fi imaginat. In realitate, aceasta a fost singura data cand am fi putut banui ca ne aflam in fata unor sugestii aflate la limita legalitatii si nu numai.
  3. Vorbitul la per-tu. * Este adevarat ca pacientul era slabit, muribund si fara aparare. Dar nu si fara demnitate sau respect. Ar fi fost mai potrivit ca personalul sa se adreseze cu dumneavoastra (da, chiar si atunci cand il stergeau al fund; nu cere un efort suplimentar). Nu a fost ceva general. Cativa ii spuneau “tata” (nu “tataie” sau “bre”) si asta parea ca ii placea. Poate ca acum suntem tineri si in putere dar candva vom ajunge pe un pat de spital, batrani si fara ajutor, mult mai lipsiti de prietenii, colegii si de puterile pe care in mod eronat ni le atribuim astazi. Atunci, poate ca o vorba de respect pentru o viata traita, o contributie asa cum a fost, pentru un om care pleaca va fi tot ce ne va mangaia parasind o lume pe care ne-am straduit sa o facem mai buna.
  4. Comunicarea cu apartinatorii. Exceptand situatiile descrise imediat mai sus, asa cum am mai afirmat, (cantitativ) a existat suficienta disponibilitate de a comunica cu noi, apartinatorii. In ceea ce priveste calitatea, mi-as permite cateva sugestii:
    • Stabilirea unei singure persoane responsabile cu comunicarea pentru fiecare caz. In acest fel s-a evita situatii in care solutiile si asteptarile privind pacientul sa fie uneori in usor conflict (ex. poate fi operat vs. nimeni nu se baga sa opereze asa ceva vs. e prea devreme sa discutam despre asta)
    • Este bine ca sunt disponibili la telefon dar de fiecare data cand am pus mana pe telefon am avut o problema de constiinta ca intrerup ceva important, ca deranjez pe cineva de la a se concentra pentru salvarea unei vieti. Poate ca ar fi de luat in calcul stabilirea de comun acord unui moment o data pe saptamana cand familiilor li se raspunde la toate intrebarile.
    • Ca abordare, ar fi mai bine sa incerce sa afle care sunt intrebarile si preocuparile familiilor decat sa inceapa sa spuna ce cred medicii ca i-ar putea preocupa pe apartinatori. Este mai eficient, mai simplu, mai usor, mai multumitor pentru ambele parti.
    • Discursul poate ca ar fi bine sa se structureze pe ceea ce s-ar putea intampla si cu ce probabilitate; ce va fi facut in situatiile cele mai probabile. Care sunt semnele care arata gravitatea situatiei si care sunt semnele care arata imbunatatirea sau agravarea acesteia? Este bine de pastrat optimismul dar e bine sa intelegem si scenariul cel mai rau si cum/cand ar putea interveni. In cazul nostru poate ca am fi putut aranja ca nepotica minora sa isi mai vada pentru ultima data bunicul. Nu s-ar fi schimbat destinul dar poate ca ar fi fost mai usor pentru toti.
    • Familiile, se prea poate sa se intalneasca prima data cu o astfel de situatie si, sub influenta socului, sa nu gaseasca cele mai bune solutii de a-si sprijini persoana internata. Dar medicii au vazut zeci, sute sau mii de situatii similare. Poate ca ar fi util sa dea sfaturi referitor la ce pot acestea face, cum sa se poarte ca sa il ajute mai bine pe pacient si chiar corpul medical in conditiile date.
    • In situatia in care a existat management de caz consistent, cu implicarea mai multor specialisti (internist, cardiolog, chirurg), o idee buna de altfel, dar care nu stiu daca si-a facut inca rutina in spitalul dumneavoastra, poate ca merita adus in discutie rezultatele acestei colaborari si familiei. Ar oferi o greutate si credibilitate mai mare solutiilor gasite.
  5. Transferul intre sectii. Poate ca ar merita o atentie separata aici. Nu exclud posibilitatea ca transferul bunicului nostru sa se fi facut fortati de cazuri grave care aveau nevoie de patul lui din reanimare. Realitatea (perceputa de noi) a fost insa urmatoarea: transferul s-a facut vineri la amiaza (orele 13-14) cand probabil medicii de pe sectie tocmai plecau. A ramas un medic de garda care nu garantam ca avea suficiente resurse de timp sa le aloce acestui caz. In cele doua ore (15.30-17.30) cat a stat sotia mea cu bunicul a venit in salon o asistenta de doua ori (o data chemata de alarama ca se terminase un medicament administrat automat). Apreciat la ochi, pentru un pacient care vine din terapie intensiva unde avea supraveghere minut de minut, ni se pare putin. Nu spun ca asistenta a stat degeaba in timpul asta. Ideea este ca asa cum a fost organizat, nu a functionat. La ora 18.00, la probabil maximum 5 ore de la transferul din terapie bunicul nostru a parasit aceasta lume.
  6. Anuntul decesului. Asta a fost intr-adevar janic daca nu penibil. Conduceam cand am fost sunat de o doctorita de la spital care mi-a dat vestea cu aerul celui mai neinsemnat fapt divers. Nu ma cunoastea, nu stia nivelul de relatie cu deja defunctul, nu putea banui cat sange rece mai am la auzul unei asemenea vesti. Ma felicit ca nu a fost sotia mea in locul meu pentru ca, vazand reactia pe care a avut-o cand i-am spus, daca era la volan ca si mine i-ar fi pus ei si altor nevinovati viata in pericol. Cred ca trebuie sa existe un protocol al spitalului referitor la comunicarea vestilor de o asemenea magnitudine emotionala care sa fie imbratisat de catre toate persoanele care sunt autorizate sa faca astfel de informari.

Inca o data. Apreciem si va multumim pentru lucrurile bune care ni s-au intamplat cu concursul colegilor dumneavoastra. Ne-ar bucura, am fi mai impacati daca ati gasi de cuviinta sa tineti cont si de lucrurile care putau fi facute mai bine si v-ati mobiliza in directia asta. Ati putea:

  • Circula acest mesaj in randul tuturor angajatilor spitalului.
  • Felicita pe cei mentionati pentru lucrurile specifice metionate.
  • Dezbate scrisoarea pe sectiile la care facem referire.
  • Discuta cu persoanele care pot fi identificate pentru subiectele specifice activitatii lor.
  • Stabili reguli privind crearea unui mediu care sa permita odihna in sectiile de ATI.
  • Stabilirea unor proceduri clare privind comunicarea cu apartinatorii.
  • Stabilirea unor proceduri privind comunicarea vestilor proaste catre apartinatori.
  • Imbunatatirea conditiilor in care se comunica si se efectueaza transferul pacientilor dintr-o sectie in alta (o problema serioasa in mai toate spitalele lumii).

Motivul pentru care facem aceasta scrisoare publica este acela ca dorim ca acest mesaj sa ajunga la cat mai multi medici si profesionisti de prin spitale. Consideram ca performantele, realizarile, lucrurile care ne-au impresionat sunt meritul spitalului Floreasca, al echipei din care faceti parte iar merita apreciat si facut cunoscut. Mai consideram si faptul ca neajunsurile la care facem referire, in marea lor majoritate fara impact vital, sunt nespecifice spitalului dumneavoastra ci mai degraba medicinei in Romania sau in general. Noi speram ca aflandu-le si intelegandu-le, o parte dintre medici, asistente, infirmiere vor depune eforturi individuale pentru a face o munca si mai buna. Iar asta merita efortul nostru. In plus, ar da sens o data in plus trecerii efemere a bunicului nostru prin aceasta lume.

Nu asteptam scuze de niciun fel; singurul si cel ai important lucru pentru noi este ca acest mesaj sa ajunga la cat mai multi colegi ai dumneavoastra si sa aflam ca nu a fost degeaba. Da, vrem sa stim ca ati facut ceva, un mic pas catre mai bine. Si asta, da, asteptam sa ne comunicati. In eventualitatea improbabila in care mi se va solicita ajutorul sau lamuriri il voi oferi neconditionat.

Va doresc succes si pe viitor in tot ceea ce faceti.

Cu stima,

(Dr.) Nicolae-Iordache IORDACHE in numele familiei indurerate.

 

Nicolae-Iordache Iordache (347 Posts)

Nicolae-Iordache IORDACHE este deopotrivă consultant, trainer și coach, vorbitor și autor. Absolvent al Facultății de Medicină din cadrul UMF “Carol Davila” din București în 1995, și-a completat studiile cu un program MBA oferit de Case Western Reserve University, Cleveland, Ohio, SUA & CEU Budapesta, absolvit în 2002. Nu a practicat medicina niciodată, însă pe întregul parcurs al carierei a fost foarte aproape de medici. Și-a început activitatea profesională la Service Civil International – România -, însă cea mai mare parte a carierei și-a desfășurat-o în diferite funcțiuni de management domestice și internaționale a două companii farmaceutice - Richter Gedeon și Novartis. A publicat cărțile Cine ești tu, doctore?, primul ghid românesc pentru construcția brandului de doctor publicat în 2013 împreună cu Olivian Breda, si RePrezintă!-De ce și cum să îmbrățișezi discursul schimbării în sănătate. Pe lângă acestea, el mai îngrijește și blogul www.cetd.ro, dedicat educației non-curriculare pentru medici.


16 comentarii

  • Draga Nicu, imi pare rău pentru pierderea grea a familiei tale!! Condoleante tie, Luizei si intregii familii.
    Si apreciez curajul si responsabilitatea pe care le-ai avut redactand aceasta scrisoare atât de amănunțită.
    In august este un an de când si eu am trecut cu tatăl meu printr-o provocare deosebita în ceea ce priveste sănătatea lui si mulțumim lui Dumnezeu, e bine!
    Însă la fel ca si tine m-am confruntat cu multe aspecte negative ale sistemului nostru sanitar.
    Aici vorbim de Spitalul Fundeni- urgente cardiologie. Pot sa spun ca sunt recunoscătoare profesionalismului din punct de vedere tehnic al colegilor nostri. Insa asa cum spui si tu, poate din lipsa de timp sau… Nu stiu sa gasesc alte scuză: la comunicare stăm prost. Am avut senzația ca vorbeam de reparat roboți sau masini de spălat si nu despre tratat oameni care au suflet, speranță, demnitate, frici, îngrijorări…
    Iar in ceea ce priveste programul de vizitare, acesta nu era respectat de catre spital. Oameni veniti din toata țara stăteau in fața unei usi care se deschidea numai cu cifru si nu ii se spunea concret când au posibilitatea sa ajungă sa ii vada pe cei dragi.
    Nu mai vorbim de faptul ca la o luna de la infarct am fost chemați la control la ora 14.00 (după lupte intense ca sa prindem o programare la un numar de telefon fix la care nu răspundea decat extrem de rar cineva) la ora 17.30 nu ne luase nimeni in seamă. Când am incercat sa intri sa aflu ce se intampla, colegului nostru a răspuns sec:”la doctor se asteaptă si daca nu aveți timp, nu sunt singurul cardiolog din Romania”
    Am ramas doar cu recunostinta ca era singurul „cardiolog din Romania ” care a pus tatălui meu, la momentul potrivit, niste stend-uri si asa i-a salvat viața. Dar oare ce se intampla mai departe cu pacientul tau?!… Uimire si dezamăgire pentru mine!
    ..
    Dragi colegi, oricât de greu ne-ar fi am marea rugăminte sa nu uităm ca înainte de a fi medici suntem in primul rand oameni.
    M-as bucura teribil ca ceea ce am relatat eu sa fie doar un episod izolat si sa ma fi numărat eu printre ghinionisti.

    • Buna Corina,
      Iti multumesc frumos pentru ganduri. Nu am prea dat pe la butoane in ultima saptamana. Imi pare rau sa aud ca ai avut si tu neplaceri dar ma bucur ca tatal tau este bine acum.
      Cu comunicarea in medicina, poveste lunga. Incerc sa gasesc niste manere sa o pot apuca cumva.
      Seara frumoasa iti doresc.

  • Condoleante dvs si familiei!Regret nespus plecarea
    dlui Vlad.L-am cunoscut,eu sunt psihologul din ATI.Ma numesc Sorina Cristea,si am avut onoarea sa il cunosc,un om deosebit,sensibil,cu un bun simt asa cum nu am vazut de mult..Imi pare rau ca lucrurile au luat o asemenea turnura….
    ..In cartea pe care i-am dat-o sa o rasfoiasca pt ca timpul sa treaca mai usor,si pt a mai schimba putin gindurile,era un desen facut de nepotica dinsului pe care spunea ca iubeste enorm…Condoleante..Macar pentru acest fel de oameni imi doresc ca lucrurile sa se schimbe…

    • Buna seara,
      Mesajul dumneavoastra ne-a bucurat nespus. Va apreciem deopotriva interventia profesionala cand a fost cazul cat si faptul ca v-ati facut timp (si probabil si curaj) ca sa ne raspundeti aici.
      Mi-as dori sa vina vremuri in care interventiile dumneavoastra sa nu mai fie directionate doar catre pacienti cat si catre personal. Probabil ar fi bine pentru multi.

  • Imi pare tare rau pentru pierderea bunicului vostru si pentru experienta prin care ati trecut.
    Apreciez decizia de a scrie aceasta scrisoare catre colegii nostri. Si eu am pierdut-o pe bunica in urma cu ceva timp, tot intr-un spital bucurestean. N-am mai vrut atunci sa scriu si nici sa discut macar cu cei implicati. Vad zilnic deficientele de comunicare, practica medicala si adesea deficientele de omenie pur si simplu ca sa mai sper ca exista capacitatea de a le remedia doar asa, prin scrisori si discutii. Avem nevoie de cursuri si examene serioase pe temele comunicare, empatie, bioetica si multe altele, inca din primii ani de facultate si repetate periodic. Poate chiar pentru prelungirea dreptului de a practica.
    Bunica mea se apropia de 90 de ani si avea mai multe boli cronice, agravate in ultimul an. Nu stiam cat o vom mai avea alaturi dar incercam sa ii facem zilele suportabile si sa ii fim aproape. Fiind doi medici in familie o ingrijeam acasa, fara sa apelam la alti colegi sau la 112 desi ar fi fost, poate, mai bine pentru ea cu cateva ocazii. Am solicitat totusi intr-o dimineata de vineri ambulanta, suspectand un accident vascular cerebral si dorind sa-i dam toate sansele pe care le mai avea. Experienta din UPU a fost traumatizanta pentru bunica si pentru noi. Medicul de garda din urgenta ne-a intampinat cu acelasi „de ce ati adus-o? Credeti ca avem elixirul tineretii aici?” si proteste catre echipajul de pe ambulanta ca aduce pacienti care nu au infarct in ziua in care acel UPU se ocupa de infarct. Evaluarea interdisciplinara si decizia de internare a durat 5 ore, timp in care bunica a fost tinuta pe un pat din UPU la o temperatura nepotrivit de scazuta, care imi crea si mie dificultati in termoreglare, in momentele cand mi s-a permis sa ii stau alaturi. Desi nu era o zi sau o perioada a zilei cu multe urgente in acel UPU – in tot intervalul de 5 ore venind doar inca 2 ambulante cu presupuse STEMI neconfirmate si in rest pacienti fara urgente majore – nu a vorbit cu mine decat unul din medicii veniti la consultul interdisciplinar si in final medicul urgentist care mi-a zis ca un alt medic a decis sa o interneze dar ca ea n-ar fi facut-o. Internata fiind, dupa alte 8 ore bunica mea parasea aceasta lume, putin dupa miezul noptii. La 5 dimineata am primit un telefon de pe un numar ascuns si cineva de pe sectie mi-a comunicat, cu regret, ca starea bunicii s-a agravat si manevrele de resuscitare n-au reusit. Cand a sunat telefonul mi-am dat seama ca s-a intamplat ceva dar nu ma asteptam la aceasta veste si nici transmisa asa. M-am dus la spital si am apreciat efortul medicului de garda de pe sectie care, desi vadit consumat dupa o garda dificila intr-un spital pavilionar, a stat de vorba cu noi si ne-a explicat cat a inteles din ceea ce s-a intamplat. Deznodamantul atat de rapid a fost neasteptat si pentru medic, desi avea multa experienta. Eu nu speram in minuni dar tot sirul de evenimente mi-a lasat un gust amar. Pe undeva multi dintre noi gresim in modul cum alegem sa ne purtam cu pacientii, apartinatorii si chiar cu colegii. Si apoi tot noi ne suparam cand unii pacienti si apartinatori aleg sa ne spuna doar unde gresim, nu si ceea ce merita apreciat.

    • Buna seara.
      Va multumesc frumos pentru mesaj. Imi pare rau pentru pierderea dumneavoastra si despre gustul amar pe care aceasta experienta vi l-a lasat. Aveti dreptate, trebuiesc cursuri si examene, avem nevoie de modele si de delimitarea clara a ceea ce nu este acceptabil. Interesanta si ideea de a conditiona prelungirea dreptului de practica. In UK se fac niste evaluari 360 la fiecare cativa ani. Mi se pare o solutie grozava dar, din pacate si foarte indepartata de noi. Inca o data, va multumesc frumos pentru sprijinul emotional.
      Nicu

  • Avem in primul rand nevoie de mai multa educatie! Avem nevoie sa intelegem ca o facultate ca medicina nu trebuie sa te primeasca, daca se poate, si cu atat mai putin sa te lase sa termini, daca nu ai caracter! Caracterul si educatia se dobandesc! Iar daca vorbim de personalul mediu si auxiliar ar trebui ca in spital sa nu poti ajunge, uneori aproape la propriu, direct de la coada vacii!

    • Da, cred ca aveti dreptate. Chemarea pentru practicarea medicinei ar merita evaluata inca de la inceput. Ar fi o buna selectie sau motivatie atunci.
      Va multumesc pentru ganduri.
      Nicu Iordache

  • Condoleante pentru pierderea suferita.Dar pe aceasta cale tin sa multumesc intregului colectiv de medici si asistente ,infirmiere dupa sectia chirurgie doi .Multumesc dnului profesor dr Mircea Beuran ,dr Sorin Paun si doamnei dr anestezist Mihaela Vartic.Multumiri si medicilor din sectia ortopediei doi dr Tanase,dr Nanescu,dnei dr sef sectie Lupescu si celorlalti .Datorita acestor oameni socrul meu traieste ,sotul meu are ambele maini si picioare.pentru mine este singurul spiatal la standarde europene.cu medicii si personal cu adevarat profesionist.

    • Va multumesc mult pentru ganduri. Ma bucur pentru experienta pozitiva pe care ati avut-o. Este un gest foarte frumos si onorabil sa spuneti atunci cand aveti cuvinte frumoase de spus. Felicitari. Sanatate multa dumneavoastra si familiei.
      Nicu

  • Regasesc in acest articol toate starile si situatiile prin care am trecut si noi cu tatal nostru, dar la Spitalul Municipal, timp de doua luni. Asa este! Esti pus in fata unor situatii cu care nici in visele cele mai urate nu te gandeai ca ai putea sa te confrunti. Este mult de lucru in sistemul de sanatate. Consilierea de catre un psiholog atat a familiei cat si a bolnavului, existenta unor sectii de recuperare, in acelasi spital (daca se poate) sau in alta parte, dar cu continuitate si nu cu intervetii si stat la rand pana se elibereaza un loc. Pentru un bolnav care a stat in pat un timp mai indelungat, este foarte dificil sa-l faci din nou sa mearga pe picioarele lui si astfel de interventii trebuie sa se faca cat mai repede cu putinta. Ar fi multe de spus… Condoleante familiei!

    • Buna seara,
      va multumesc frumos pentru ganduri. Aveti multa dreptate. Sper ca acum sunteti mai bine!
      Cu stima, Nicu Iordache

  • Condoleante, tie si familiei
    Inteleg pierderea, in 15 martie mi-am pierdut si eu tatal in acelasi spital.
    Am tot respectul si recunostinta pentru echipa de medici implicati, mai ales pentru Prof. Gabriel Tatu-Chitoiu, care fara cuvinte speciale, a transmis prin gesturi si privire intreaga compasiune.
    Sunt medic, fac garzi, regasesc aceste situatii des.
    Este bine ca ai surprins acum la cald toate aceste aspecte ale actului medical din spital.
    Dar, pentru a constientiza e nevoie poate, ca fiecare din noi sa treaca prin aceste experiente. Din perspectiva pacientului, a apartinatorului.
    Lipsa de respect fata de suferinta pacientului, poate fi justificata de neputinta de a ajuta eficient in situatii limita. Da. Dar eu stiu ca sunt si persoane indiferente, superficiale, am si eu asistente pe care le intreb de ce vin la serviciu? Ce steptari au ele?
    Am propus adesea, in cadrul chestionarelor de satisfactie profesionala, imbunatatirea calitatii profesionale prin cursuri de dezvoltare personala, dar cand tu nu ai buget nici pentru necesarul de medicamene, nu cred ca se va implementa.
    Am externat vineri un pacient de 81 de ani, care m-a rugat sa nu il fac betiv si fumator. A plecat fericit, respectat, cu diagnostice corecte si tratament complet. Ma straduiesc sa nu pun etichete, fiecare om are sansa lui, la orice varsta.
    Dumnezeu sa-l odihneasca pe Dl. Vlad!
    PS: cosmarul meu s-a amplificat la Cimitir si cu Firma de Pompe Funebre. Nu vreau sa retraiesc momentele.

    • Buna Alina,
      Imi pare rau la randul meu pentru pierderea ta. Mai ales ca pe tatal tau l-am si cunoscut candva. Probabil ca atunci avea varsta mea de acum. Tinea la tine si era foarte discret imi amintesc. Trece timpul si nu iarta.
      Imi pare rau si ca ai trecut prin momente grele suplimentare sau non necesare. La cate mai aveai tu pe cap…
      Si imi place ca tu iti propui sa faci asa cum crezi de cuviinta. Felicitari.
      Uite un aspect pozitiv care imi scapase a fost cel legat de formalitatile de la morga spitalului Floreasca in cazul nostru.

  • Condoleante!
    Vestea buna este ca tot ce va doreati pentru dl. Vlad , ca de altfel tot ce ne-am dori toti pentru noi si ai nostri, este posibil! Exista un spital in padurea Balotesti unde exista toate astea. Acolo te simti in alta lume. Va asigur ca toti cei care lucreaza acolo sunt romani si acel spital se afla in Romania. Este un spital unde poate sa mearga oricine cu o trimitere de la medicul de familie. Este un spital unde un membru al familiei mele a facut o operatie pe cord. Acolo TOTI, de la profesor pana la ultima infirmiera, se poarta cu cel mai mare respect pentru pacient si familia acestuia. Acolo TOTI medicii si asistentele au timp sa vorbeasca si sa explice, in fiecare zi, apartinatorilor evolutia, asteptarile si riscurile. Doctorii au o vorba buna, un zambet si o incurajare pentru tine cand trec pe culoar si te vad trist si ingandurat.
    Asistentele si infirmierele nu sunt galagioase. Toata lumea se comporta cu mult bun simt. Chiar daca te simti in alta lume este tot la noi in tara si am inteles ca ar fi meritul prof. Goleanu, care este iubit de tot personalul.
    Numai ca spitalul are mai multe sectii si vorbind cu o pacienta internata la”recuperare”mi-a spus ceva minunat : ” aici, peste tot e bine!”

    • Multumesc frumos pentru ganduri. Ma bucur mereu cand cineva gaseste lucruri bune de spus despre medici sau stabilimente de ingrijire a sanatatii. Va doresc sanatate.

Trimite comentariu