Nu ți-e foame!

E o întreagă tendință de perfecționare, de a fi mai bun, de a reuși. Și multe din aceste lucruri pornesc de la o singură dilemă:

• Faci ce ți-ai propus să faci? Ești ce ți-ai propus să fii? Faci ce îți dorești, într-adevăr, să faci?

Întrebarea e banală, o voi detalia, și voi da răspunsul la dilema „de ce nu faci ce vrei să faci?” cu un singur răspuns – „nu ți-e foame!”. Să mă explic.

Începem cu întrebarea:

• Faci ce ți-ai propus să faci? Ești ce ți-ai propus să fii? Faci ce îți dorești, într-adevăr, să faci?

Un prim aspect al ei este dacă îți e clar ce ai de făcut. Dacă știi, într-adevăr, ce vrei.

În opinia mea, riscul major al oricărui sistem e să îți creeze bias-uri (prejudecăți și tipare). Adică, dacă ești profesor, o să pui mare accent, poate, pe a învăța. Și vei dori să înveți. Dacă ești sportiv, va conta sănătatea ta. Dacă lucrezi în administrație, o să fii un tip axat pe organizarea lucrurilor. Dacă ești inginer, gândești structurat și nu te împaci cu poezia, în timp ce dacă lucrezi ca artist poate ești dezordonat și haotic. Sigur, sunt doar tipare generale. Influențele pentru tipare țin din copilărie, continuă cu educația (în care importantă e facultatea), continuă cu locurile de muncă. Există și posibilitatea inversă – să faci inginerie și să ajungi să urăști sistemele. Sau să fii inginer și să nu gândești structurat. Dar, ca principiu general, dacă faci în mod repetat, și dacă te emoționează anumite lucruri (mai mult în copilărie), vei intra în niște sisteme și tipare. Ieșirea nu e simplă, și nu e 100%, dar te poate ajuta să experimentezi lucruri din lumi cât mai diferite (să citești lucruri diferite, să vezi filme din genuri diferite, să ai experiențe de viață diferite). Iarăși, te poate ajuta să conștientizezi problema și să încerci să îi dai alte soluții (de la a merge pe drumuri noi din punctul A în B până la a varia mereu răspunsul la întrebarea „Ce faci?”).

OK, într-o măsură sau alta, toți avem bias-uri. Cu asta în minte, poate fi relevant să ai un plan bazat pe un mix între valorile tale (ce apreciezi, ce te mână în luptă, de ce faci ce faci?), abilitățile tale (la ce te pricepi tu), experiența ta (ce ai făcut până acum) și gradul de utilitate (dacă lucrezi ceva, îți aduce venituri? Dacă înveți ceva, îți va aduce acest lucru beneficii?). Și de aici, afli că tu vrei să faci unele lucruri mai mult decât altele, că apreciezi unele lucruri mai mult decât altele. Când îți faci însă sistemul de valori, reține că tu și sursele tale de încredere puteți fi afectați de bias-uri.

Pasul cu stabilirea valorilor e important. Spre exemplu, nu e suficient să spui „vreau să știu mai multe”. OK, dacă vrei doar asta ar trebui să nu mai dormi și să mănânci, că pierzi timp valoros. Bun, adăugăm și sănătatea în lista de valori. Acum ar trebui să citești tot timpul cât ești treaz. OK, vrei să ai și o sursă de venit. Atunci ar trebui doar să muncești, să dormi, să mănânci, să înveți. Da, dar la un moment dat te saturi, devii irascibil. Și ai nevoie să te relaxezi. Acum avem un balans între muncă / învățat / sănătate / relaxare. Observi că vrei să fii în formă. Adăugăm și / sport. Conform valorile, adaugi sau scazi lucruri. Vrei să te folosești de timpul tău profitabil, așa că în prezent cauți balansul optim între muncă / învățat / sănătate (somn, alimentație, sport) / relaxare. Și acum apar problemele – ce e mai important pentru tine? Să dormi 8 ore pe noapte sau să fii productiv? Să te relaxezi sau să devii un om mai bun? Să mănânci sănătos sau să rezolvi problemele rapid? Și lista continuă, cu întrebări permanente și dileme constante între ce să alegi între A și B. E important să știi care sunt valorile tale, pentru a avea o strategie bună ulterior.

Procesul ăsta (A sau B?), repetat obsesiv, duce la oboseala de a lua decizii, care pot duce la decizii greșite – Decision fatigue – Wikipedia, the free encyclopedia:

In decision making and psychology, decision fatigue refers to the deteriorating quality of decisions made by an individual, after a long session of decision making. It is now understood as one of the causes of irrational trade-offs in decision making. For instance, judges in court have been shown to make poorer decisions later in the day. Decision fatigue may also lead to consumers making poor choices with their purchases.

There is a paradox in that „people who lack choices seem to want them and often will fight for them”; yet at the same time, „people find that making many choices can be [psychologically] aversive.”

[…]

Effects:
1. Reduced ability to make trade-offs
2. Decision avoidance
3. Impulse purchasing
4. Impaired self-regulation

Cum rezolvi situația? Cred că răspunsul e dat de o întrebare constantă, dacă îți e foame sau nu. Și răspunsul, de multe ori, e simplu – „nu ți-e foame!” (sau nu îți e suficient de foame).

Încep cu o piedică/problemă în răspunsul dat de mine. Presupun aici că oamenii sunt ființe raționale, care caută să își maximizeze satisfacția (nu plăcerea, nu mulțumirea, nu fericirea, ci satisfacția). Vor să fie satisfăcuți de lumea din jurul lor, și caută acțiuni în acest sens. Din păcate, oamenii nu sunt ființe 100% raționale, și pe tema asta sunt cărți precum Predictably Irrational, Revised and Expanded Edition: The Hidden Forces That Shape Our Decisions: Dan Ariely: 9780061353246: Amazon.com: Books (OK, cu video pentru cei cărora nu le e foame de o carte – Dan Ariely: Are we in control of our own decisions? | Video on TED.com).

De exemplu, dacă ai fi rațional, nu ai face aceeași greșeală în mod repetat. Nu ai sta într-o stare care îți aduce nesatisfacție. Ai vrea să schimbi lucrurile. Ai vrea să eviți greșelile trecutului. Ai vrea să fii azi mai bun decât ai fost ieri (nu înseamnă neapărat să vrei să fii mai performant, dacă nu asta îți dorești, poți fi foarte bine mai relaxat, sau mai împăcat, sau mai înțelept, sau mai fericit; dar să vrei să fii mai bun, în ce formă e relevantă pentru tine). Dar, în realitate, oamenii fac greșeli conform unor tipare, și, uneori, nu evoluează pe procesul ăsta.

Revin însă și spun că oamenii sunt ființe raționale. Pornesc de la premisa asta. În cazul ăsta, explicația, cel puțin pentru mine, de ce un om face ce face e dată de o singură motivație – „nu ți-e foame”. Aș putea intra în profunzime, și să zic că inclusiv explicația lui Dan Ariely e greșită – oamenii sunt perfect raționali și când iau decizii iraționale. Își aleg să ia decizii iraționale pentru că nu le e suficient de foame pentru alegerea rațiunii. Și repetă și insistă în acțiuni iraționale pentru că rațiunea nu e ceva cerut de foamea curentă. Dar lăsăm explicația în pace, și ne întoarcem pe calea rațională.

Problema cu majoritatea deciziilor e că sunt alegeri. Există un principiu în economie care spune așa:

Scarcity is a basic fact of economic life. Because of it, having more of one good thing almost always means having less of another (the Scarcity Principle). The Cost-Benefit Principle holds that an individual (or a firm or a society) should take an action if, and only if, the extra benefit from taking the action is at least as great as the extra cost. The benefit of taking any action minus the cost of taking the action is called the economic surplus from that action. Hence, the Cost-Benefit Principle suggests that we take only those actions that create additional economic surplus. („Principles of Micro Economics” – Robert H. Frank & Ben S. Bernanke)

Adică, dacă stai acasă, te relaxezi. Dacă mergi la un film, te relaxezi mai mult (și e necesar să pui un preț pe asta, să zicem te relaxezi în valoare de 30 de lei). Biletul la film costă 20 de lei. În cazul ăsta, beneficiul (și surplusul economic) e de 10 lei (diferența între ce beneficiu îți aduce filmul și cât te costă).
Ne întoarcem la statul acasă. Poți sta acasă, nu faci nimic. Ai însă opțiunea să te angajezi și să lucrezi 4 ore pentru 20 de lei. Efortul tău în cazul ăsta tu îl estimezi la 5 lei (atât ar trebui să te plătească cineva să faci efortul, altfel nu l-ai face). În cazul ăsta, dacă stai acasă pierzi un surplus economic de 15 de lei (20 de lei câștigul din care se scad 5 lei munca).
Ne întoarcem la film. Evaluezi valoarea adusă de vizionarea filmului la 30 de lei (atâta satisfacție îți aduce). Filmul costă 20 de lei. Ai putea munci în timpul filmului pentru 20 lei (patru ore), din care se scad 5 lei, efortul tău (atâta evaluezi că tu ai avea efortul). În cazul ăsta, dacă te uiți la film ai o pierdere față de alternativa de a munci de 5 lei (30-20-(20-5)). Dacă muncești, câștigul tău economic nu este de 20 de lei (plata efectivă), ci de 5 lei (20-5-(30-20)).

Ne întoarcem la film. Evaluezi valoarea adusă de vizionarea filmului la 30 de lei (atâta satisfacție îți aduce). Filmul costă 20 de lei. Ai putea munci în timpul filmului pentru 20 lei (patru ore). În cazul ăsta, dacă te uiți la film ai o pierdere față de alternativa de a munci de 10 lei (30-20-20). Dacă muncești, câștigul tău economic nu este de 20 de lei, ci de 10 lei (20-30+20).
E important să înțelegi asta, ca să iei decizii. E important să știi că, în loc să te uiți la televizor, ai putea face o afacere pe Internet pentru niște bani.
Iarăși, un principiu e important e „gratuit”-ul. Să stai acasă nu te costă nimic, să mergi la film te costă. Aparent, dacă mergi la film pierzi bani. Nu se întâmplă asta dacă tu pui un preț, oarecare, pe mersul la film. Să zicem că vizionatul unui film îți aduce valoare de 30 de lei și filmul costă 20. În cazul ăsta, dacă compari cu a sta acasă, merită să mergi la film, că ai avantaj economic de 10 lei. Dacă însă stai acasă și te uiți la același film fără să te coste nimic, și din asta ai un beneficiu pe care îl evaluezi la doar 15 lei (nu e același lucru ca a merge la cinema, dar e suficient de aproape), în cazul ăsta dacă stai acasă ai un câștig economic de 5 lei (15-30+20).
Revin la ideea cu „gratuit”. Oamenii văd „gratuit” irațional, și le afectează decizia. „Filmul costă 20 de lei, eu pot să stau acasă fără să plătesc, dacă stau acasă câștig 20 de lei”. Da, posibil, dar nu neapărat. Depinde cu ce compari – cu statul acasă sau cu altă activitate, producătoare fie de venit, fie de dezvoltare personală/profesională.

Când faci evaluarea costului de oportunitate, factorul „este rezonabilă din punct de vedere economic decizia mea?” contează mult. Contează ce ai putea face cu cele 10 ore când ești disponibil în fiecare zi. Poți munci foarte intens 10 ore, sau poți munci 4 ore, sau poți să nu muncești deloc. Poți să mergi în parc toată ziua, sau doar 2 ore, sau deloc. Poți ieși cu prietenii toată ziua, sau parțial, sau deloc. Poți să alegi să lansezi o afacere sau să nu faci asta. Poți citi sau să nu citești.

Și acum vine marea marea chestie – dacă ți-ai stabilit clar care sunt valorile tale (ce vrei de la viață?), dacă ai o strategie coerentă cu valorile tale (OK, vreau siguranță, asta înseamnă că vreau casă, asta înseamnă că trebuie să îmi cumpăr casă; sau vreau siguranță, vreau să am bani deoparte, vreau să strâng deoparte; sau vreau relaxare, vreau să nu îmi pese de nimic, vreau viață lejeră, vreau să nu fac nimic toată ziua), poți foarte ușor să afli ce vrei să faci. Am detaliat anterior (Despre ură. Pe plan personal (eu urăsc) și global (societatea te îndeamnă la ură) – cel mai bun articol pe care l-am scris vreodată și de ce acest lucru e irelevant: Olivian Breda) de ce lucruri precum „vreau să nu muncesc” sau „vreau să mă relaxez” sau „vreau doar să mă simt bine, fără să produc ceva sau să mă dezvolt” sunt stigmatizate de societate, în ansamblu. Sunt perfect valide, dacă asta e dorința ta, fă-o. Vrei să nu muncești deloc? OK, vei avea o viață teribil de proastă sub unele aspecte, dar dacă poți să te împaci cu ele, e alegerea ta.

Bun, ai strategia, știi ce vrei de la viață. Vrei casă și vrei să ai prieteni. OK, la ce renunți acum? Ce tai de pe listă? Sigur, vreau și casă, vreau și prieteni, vreau și sală, vreau și filme. Dar ziua are 24 de ore și dacă vreau să mai și dorm și să și mănânc, voi descoperi că trebuie să am priorități. Chestia e să renunț la lucrurile care contează mai puțin pentru mine, și să nu renunț la visele mele importante.

O observație la toate acestea e că oamenii renunță ușor la visele lor pentru tot felul de scuze.
Vrei să înveți cât stai acasă? OK, dacă vrei să faci asta, fă-o. Apoi evaluează și vezi dacă ai făcut. Apoi vezi ce poți face ca mâine să faci asta mai bine. Vei avea tendințe simplificatoare („învăț non-stop 8 ore”) și vei descoperi că nu merg mereu. Evaluezi, și a doua zi faci mai bine. A doua zi ai învățat 5 ore, spre deosebire de 3 în prima zi. Mai trec câteva zile de perfecționare, și înveți 8 ore. Dar, altă problemă, nu te concentrezi suficient de bine și nu reții. OK. Ne adaptăm din nou. Descoperim că cele 8 ore sunt un pic prea mult, reducem la 6 ore de învățare. Împărțim orele respective în pauze 90 de minute pot ajuta („Multitasking, eating at your desk, and running between meetings all day long might be the way most of us are used to working, but it’s dead tiring. Thanks to the law of diminishing returns, HBR writes, it’s also not as productive as working in 90 minute stretches with 15-20 minute breaks (or even a nap) and a real lunch break. Knowing you have a break coming up can give you the energy to work at full capacity for your 90 minute shift. The article notes a study, which we’ve mentioned before, about violinists: The best players practiced in sessions no longer than 90 minutes, took breaks in between, and also took a 20-30 minute nap in the afternoon.” – The Trick to Accomplishing More by Doing Less: Take Breaks). Observi, ulterior, că și în cele 90 de minute nu lucrezi suficient de intens, primești un telefon și îți dă planurile peste cap. Cauți soluții să fii izolat de întreruperi timp de 90 de minute. Apoi observi că te plictisești prea tare. Cauți varietate în ce înveți, și cauți să faci situația mai interesantă. Apoi observi că nu mai ai entuziasmul inițial. Cauți soluții pentru re-energizare.
Bun, și, la sfârșitul perioadei, faci analiză. Și vezi că, în general, lucrurile ți-au ieșit bine, și că te poți perfecționa la unele aspecte.
Ideea de bază aici este să găsești scuzele care te țin pe loc și să le elimini, pe cât poți.

Dacă ne uităm la întrebarea „ce vreau de la viață”, rareori apare explicația „vreau de la viață să fiu relaxat și cam asta e tot”. De obicei, vrei să faci un lucru. Și, la un moment dat, apare o mică maimuțică interioară (video foarte OK pe tema asta cu un coach care a avut rezultate de top VIDEO Omul din spatele succesului lui Ronnie O’Sullivan – „The Rocket”: „Daca mi-as permite, l-as tine alaturi de mine 24/24” – Snooker – HotNews.ro) care îți pune piedici. Și îți dă motive să nu faci ce vrei să faci. Care te oprește să ai acțiunile pe care ți le dorești. Problema e – nu ți-e suficient de foame. Nu vrei suficient de mult să ajungi un doctor bun, nu reușești să vezi suficient de mult asta, să îți imaginezi felul în care oamenii sunt mulțumiți după vizita la tine. Nu reușești să te pui în pielea ta, cum vei fi peste 15 ani de muncă, când vei avea satisfacția unui lucru bine făcut în viață. Ai în fața ta cartea și manualul, și foamea ta e pentru confort și plăcere de acum, nu pentru doctorul care vei fi peste 15 ani.

Dar înveți, și ajungi doctor. Și ai putea fi un doctor mai bun. Ai putea învăța în continuare, ai putea să te perfecționezi. Ai putea întâlni medici din domeniul tău. Ai putea să ții cursuri pentru pacienți. Ai putea să înveți despre promovarea pe Internet. Ai putea avea un site mai bun. Ai putea merge la cursuri de perfecționare. Dar pentru fiecare dintre ele, există o maimuțică în mintea ta care îți dă motive mult mai intense și puternice, și care țin de „acum”. Există însă și o maimuțică în mintea ta, care îți zice că dacă vei depune eforturi (și munca și rezultatul și progresul nu există fără efort, suferință și pasiune – Where does “passion” come from?: Olivian Breda), vei fi un doctor mai bun. Și vei avea pacienți care vor fi și mai mulțumiți. Și tu te vei simți, 5 ani mai târziu, mult mai bine că ai făcut ce trebuia.
Dar aici vine paradoxul între fericirea de acum, și plăcerea, și bucuria lui Carpe Diem!, și fericirea viitoare, care e doar o promisiune, dar care îți aduce împlinire și însemnătate în viață, și dă sens vieții tale. Și cu toate că știi că însemnătatea îți aduce fericire care e de o calitate mai mare decât fericirea dată de plăcerea de sta de confort (despre asta – Meaning Is Healthier Than Happiness – Emily Esfahani Smith – The Atlantic), totuși asculți de maimuțica mai puternică.

Și ai o mulțime de strategii prin care poți face vocea maimuțicii ce ține de viitor (să îți imaginezi procesul, să citești despre coaching și să faci asta, să citești despre psihologia pozitivă sau despre coachingul pozitiv și să faci asta – Solution focused brief therapy – Wikipedia, the free encyclopedia / Positive psychology – Wikipedia, the free encyclopedia). Dar, în principiu, totul pornește de la foame. Să-ți fie foame, întâi de toate, să fii mai bun.

O să ai niște principii generale, poate:

• În business, să te diferențiezi, să faci ce ai promis că faci, să faci mai mult decât ai promis că faci. Poți vedea lucrurile diferit de cum le scriu eu aici. E alegerea ta.
• În viața de zi cu zi să citești, să dormi bine, să mănânci sănătos, să faci sport, să te relaxezi. Sau, care sunt principiile tale. Asta tu știi.

Ce poate nu o să ai este maimuțica care să te motiveze suficient de mult că fericirea de mâine e mai importantă decât fericirea de azi – n-o să ai foamea în tine. O să vrei altceva. O să fii sătul și o să mergi pe relaxare. Și când ai intrat pe calea asta, ai pierdut pasiunea (care e totuna cu suferință). Și când ai pierdut suferința, nu mai crești.

Starea de non-pasiune, de non-foame, e o stare de confort. Și o să găsești explicații și justificări pentru care merită să fii în ea. Și lucrurile o să devină, brusc, complicate, pentru că e nevoie, constant de decizii și prioritizări, și, de la un punct, non-suferința și non-pasiunea și starea de non-foame e optimă. Balansul între foame și non-foame îl poți face singur, sau poți apela la un coach, pentru motivare. Dar, ne întoarcem la un punct – să îți fie foame.

Hai să luăm exemple – e OK să călătorești în scop turistic? Da, atâta timp cât asta e în rigoare cu valorile tale. Poate vrei să te relaxezi, poate vrei să te descoperi, poate vrei să treci prin experiențe noi, poate vrei să guști viața, poate călătoriile sunt o ocazie de a fi cu oameni apropiați. Dacă asta îți dorești, fă-o. Ai însă și opțiunea să nu călătorești, și decizia e atât pe planul „câtă satisfacție îmi aduce vacanța, încât să merite suma de X lei?”, cât și pe planul „în cele 10 zile de vacanță, aș fi putut face Y lei. Merită vacanța suma de X + Y lei?”. Uneori, apar alți factori – „mă duc în vacanță pentru că după 6 luni de muncă, am nevoie de pauză”. OK, foarte logic.

Problemele apar când treci pe lângă un chioșc înghețată, și tu nu dorești înghețată, dar nu poți renunța. Problemele apar când tu știi că ar trebui să te perfecționezi, dar faci altceva cu timpul tău. Problemele apar când liftul e deja la parter, și tu nu mai ai niciun chef să urci azi pe scări.

Uneori, intrăm în subtilități – să poți să vezi eroarea în acțiuni ce par perfect legitime. „Mă duc în vacanță, ca să am mintea limpede, ca să învăț mai bine pentru examen”. Cum ar fi să stai să înveți, să iei o dată la 6 zile câte o pauză de o zi, și fix înainte de examen să ai două zile în care nu mai treci prin materie? Scenariul e mult mai neplăcut decât o variantă tip „vacanță 7 zile – învățat 5 săptămâni – examen”. Întrebarea e – îți e foame?

O altă subtilitate intră în conflictul de valori – „vreau să fiu în contact cu colegii vechi”. OK, foarte bine. Dar crezi că să stai pe Facebook e soluția optimă? Cum ar fi să organizezi periodic întâlniri? (despre asta – Off-line: Olivian Breda). Vrei să devii mai bun. Citești sau te uiți la un film? Te uiți la film. Alegi un documentar sau un film artistic? Citești cărți în domeniul tău sau citești beletristică? Te ajută în decizii te tipul ăsta să știi foamea. Și foamea ar trebui să fie atât către obiectivul dorit („vreau să fiu în contact cu colegii”), dar și către alte obiective („dar nu sunt dispus să stau mai mult de 4 ore pe lună pentru asta, și atunci e de preferat o întâlnire intensă, mai degrabă decât 10 minute zilnic de stat pe Facebook”).

Riscul mare e de auto-justificare. „Păi citesc”. Da, dar citești lucruri care nu te ajută. „Păi văd ce-au mai făcut colegii”. Da, dar există limite, și le-ai depășit. Poți intra periodic pe Facebook, dar stai prea mult pe Facebook, și ai opțiuni mai bune, de la telefon la întâlnire. „Păi mă uit la un documentar”. Da, dar în timpul de 3 ore ai fi putut face ceva din care ai fi învățat mai bine / mult / intens. Sunt o mulțime de lucruri care, aparent fac bine („uite, răspund oricărui email primit și le scriu detaliat, și nu fac niciun rău”), dar fac rău („ba da, faci rău celor pe care i-ar ajuta mult mai bine timpul tău – pacienții tăi care te vizitează; e greu să îi vezi, dar e de preferat să gestionezi diferit raportul”). De văzut – The Mistake Smart People Make: Being In Motion vs. Taking Action – The Buffer Blog.

Ai de scris o carte. Poți face multă documentare, și e un pas necesar și util. Dar uneori e pur și simplu nevoie să scrii. Și documentarea te poate duce în cărări care da, te ajută să fii un om mai bun, dar riști să pierzi din timpul pentru documentare. Ai vrea să scrii o carte cât mai bună. Vrei să citești despre cum să scrii. Da, dar dacă pierzi balansul, riști să ai o mulțime de lucruri teoretice, pe care, pentru că le-ai acumulat în 5 zile consecutive, să le uiți rapid, din ne-implementare. Ar trebui să îți fie foame să scrii cartea.

Ai pacienți. Vrei să se simtă bine. Te porți frumos. Cu timpul, te pricepi mai bine la contactul uman. Se întâmplă lucrul de mai jos:

“Stereotyping becomes mathematically more dangerous the more people you meet.” (Rand Fishkin – 24 Things I Know Now That I Wish I Knew Then – Rand’s Blog) – Devine din ce în ce mai periculos din punct de vedere matematic să faci stereotipuri, pe măsură ce cunoști noi oameni (adică, cu cât știi mai mulți oameni noi, cu atât vei avea tendința, periculoasă spune Rand, să aplici stereotipuri).

Ajungi să ai multă încredere în abilitățile tale, și intri în stereotipii, și pui oamenii în căsuțe, și oamenii nu mai sunt cazuri specifice, ci pacienți cu afecțiuni generale, din care ai mai văzut. Și aplici asta și pe plan medical (aceeași boală, același tratament), cât și pe plan personal (vorbești la fel cu toți oamenii în vârstă). Și poate ar fi indicat, dacă vrei să faci un serviciu de calitate, să ai foamea constantă că poți fi mai bun, constant, că nu ai văzut toți oamenii și toate cazurile, că lucrurile sunt încă noi și de descoperit, că poți să ai surprize, deși ai multă experiență, că poți fi tu altfel, după cum și oamenii pot fi altfel.

Aparent, ce zic aici e să ai un stil de multi-națională. „Mai mult, mai productiv”. Nu. Îl consider chiar inferior soluției mele. Ce zic aici nu e doar să faci mai mult, și mai productiv, ci să fie, pur și simplu, mai bine, cu ce înseamnă asta pentru tine, conform valorilor tale. Poți avea rată de succes mai mare, poți avea pacienți cu care construiești relații pe termen lung, nu doar să zâmbești politicos și să te grăbești să rezolvi un caz cât mai rapid, fără răbdare. Poți căuta să crești nu atât numărul pacienților, cât calitatea serviciilor pentru ei, dacă asta îți dorești. Poți căuta să fii tu un om mai bun. Sau, dacă asta îți dorești, să ai mai mult timp cu familia ta. Cred că foamea e pur și simplu o dorință de mai bine. Dacă asta înseamnă la tine relaxare și pace și armonie, fă asta. Dacă înseamnă lucruri care îți dau un sentiment că faci un lucru bun pe lumea asta, fă asta.

Multe alegeri sunt de tipul: am de ales să merg să plantez 3 copaci (cu variante – să ajut oameni, să scriu comentarii pe bloguri, să vorbesc pe Facebook, să răspund la orice cerere, să ajut pe cât pot) sau am de ales sa fac bilanțul contabil pe anul trecut (cu variante să învăț un lucru foarte neplăcut mie, să mă zbat să devin mai bun, să lucrez mai mult și mai intens azi, să depun efortul să progresez). Și oamenii aleg, de obicei, calea plantării copacilor. Ai marele avantaj că ajuți pe cineva, că primești un feed-back, că știi că faci un bine, că ți se pare că îți împlinești rostul. Varianta cealaltă e foarte neplăcută, feed-back-ul vine mai târziu (plata sau eficiența ulterioară), e un efort deosebit, îți e greu să faci. Din păcate, de multe ori soluția să îți rezolvi parțial foamea e să faci bilanțuri contabile, nu să plantezi copaci.

Uneori, foamea duce la excese. Pui preț prea mare pe carieră. Sporturile din timpul liber ocupă prea mult timp. Te relaxezi prea mult. Vrei să citești mai mult decât să produci. Ai nevoie de balans. Te poate ajuta în privința asta o privire externă. Coach, mentor, prieteni, oameni de zi cu zi cărora le ceri sfatul. E posibil însă ca nu foamea să fie prea mare (să faci ceva prea intens) ci foamea de foame să fie prea mică (să nu ai chef să faci performanță, în cel orice fel o definești tu).

Sunt grade diferite de foame. Poți să vrei să faci bani, și pentru asta să depui ceva efort, să te angajezi. E meritoriu. Dar poți să îți fie și mai multă foame, și fie să îți iei al doilea job, fie să te dezvolți. Foarte bine. Poți să insiști cu asta și să riști, lansându-ți o afacere, iar asta să îți ocupe tot timpul. Poți merge și mai departe, risca banii altora și siguranța ta financiară, și lua credite. Și linia continuă. Cu cât riști mai mult, și treci prin suferințe mai mari (muncă în sine, grija banilor, grija viitorului), cu atât vei satisface mai bine foamea de bani. Linia o stabilești tu, de la „vreau un job part-time de acasă”, până la „cariera e viața mea”. Pasiunea și suferința pentru a atinge obiectivul însă vin la pachet. Le pui în balans cu foamea, și vezi unde suferi mai mult – te roade foamea mai mult, sau ai vrea să eviți pasiunea în muncă?

Hai să pun foamea în contextul scrierii articolului:

• Scriu lung. Nu am o problemă cu asta. Îmi e foame în primul rând să fac ceva de calitate. În general, textul lung convertește mai bine (Long Copy vs. Short Copy: The Definitive Guide | Provides the Copywriting Backstory, Convinces Skeptics). Și îmi e util să scriu, îmi clarifică mie procesul.
• Dau multe linkuri și dau linkuri către lucruri greu de parcurs (cărți, articole foarte lungi, clipuri video lungi). Articolul e scris pentru cei cărora le e foame să le fie foame. Sunt grade diferite de foame, mă adresez celor care chiar vor să se întâmple ceva.
• Mă repet obsesiv. Ajută la retenție. Nu e cea mai elevată formă, dar ajută.
• Poți să te întrebi de ce ai nevoie de o carte, când un articol e suficient. Sau de ce un articol, când articolul poate fi redus la un gând. Multe cărți pot fi sistematizate și reduse la extrem. Ideea articolului ăstuia e simplă – „multe din acțiunile oamenilor țin de gradul de motivație”. Cred însă că articolul e ceva mai bun decât citatul respectiv. Și o carte ar fi și mai bună. Aceeași idee, mult dezvoltată.

În fine, închei cu întrebarea – foamea rezolvă paradoxurile? Îți dă soluția la ce să faci, dacă faci doar atât – îți e foame? Nu, dar e unica soluție să ajungi acolo. Nu există răspuns universal – „nu sta pe Facebook”. Există în viață serendipity (Serendipity – Wikipedia, the free encyclopedia), care poate face ca timpul petrecut pe Facebook să ducă la legarea lucrurilor. Poate stai pe Facebook și apare ceva intens. Totuși, norocul îi ajută pe cei îndrăzneți („Audentes fortuna iuvat”). În cazul de față, trebuie să ai curajul să învingi frica de suferință. Suferință = acțiune / atitudine / mișcare, să vrei ca azi să fii mai bun decât ieri, să schimbi ceva. Pasiune în muncă. Ieși de pe Facebook. :)

Note de final: Ideea întrebării „nu ți-e foame?” a fost dată de: Adrian Chira (LinkedIn, web site).

„Foamea” e ceva foarte primar și instinctiv și te ajută să pui în modul cât mai concret o nevoie intensă.

Video: ▶ Steve Jobs – Stay Hungry Stay Foolish – YouTube.

Notă: de văzut și – What sets high achievers apart?
Carte spre lectură: Outliers (book) – Wikipedia, the free encyclopedia

Copiază URL articolPartajează pe FacebookPartajează pe WhatsApp